extra invitaţi poezie

Dosar Eminescu (1): Intervalul ca reprezentare a „simetriei” cosmice

În viziunea eseistului Andrei Pleşu cheia Intervalului, pe bună dreptate, este imaginea: „Imaginalul desemnează o lume care subzistă şi se exprimă ca imagine. De aceea, el nu poate fi perceput, nu „apare”, decât în măsura în care cineva, o prezenţă disponibilă, activă, orientată, se pune în condiţia de a-l percepe” (Despre îngeri, 2003). Aserţiunea de mai sus ne poartă, mai întâi, spre expresia ei lirică, atracţia om-stea, laitmotiv eminescian cunoscut. Variaţiile nu fac decât să stabilească importanţa intervalului în imaginarul poetului. Ioana Em. Petrescu a demonstrat ca Eminescu este un poet al imaginii (fireşte, alchimice), mai degrabă decât unul al metaforei, vizând tipurile de univers de-a lungul creaţiei acestuia. I se acordă dreptul la fixarea unor imagini prime, reprezentări „hyperionice”, am spune, spaţiului intermediar, de fapt, locuit de femeia moartă, de „steaua singurătăţii”, de mag, etc.

Cel dintâi se impune, însă, motivul femeii iubite, care prin moarte devine înger; alte elemente urmează aceeaşi cale a purificării, apoi spaţiul intermediar va conduce la imaginea cosmică a ovoidului, plasat, cum o va face şi Brâncuşi, în starea de „rugăciune” (poemul eminescian cu acest titlu este o certificare pentru formele rituale, plasate până şi în simple idile, tinere sau mature). În momentul „cumpenei”, echilibrului, a întrelui/imaginalului, angelizarea se petrece atât cu elementele, cât şi cu natura întreagă. Intervalul îşi găseşte imaginea deplină în constanta plutire în Cruce, totalizantă la Eminescu. Şi constantă. Prin urmare, moartea iubitei îl conduce pe spre o imagine matricială, a cosmosului, cu Întrele înglobat şi plutitor, totodată.


Dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):


Chiar şi antumele începătoare conduc la figurarea unui „spaţiu de creştere” (A. Pleşu), specific purificărilor. Interesant este că aceasta se întâmplă deja „la moartea” iubitei dintâi (Mortua est), care accede la alt tip de „corporalitate”, cu opoziţiile simultane, depăşind, în fond, dihotomiile, omeneşti. Femeia moartă devine departele (dacă folosim o vocabulă cunoscută), re-adusă dintr-un spaţiu al elementelor plutitoare, tocmai la punctul de întâlnire, întretăiere a tuturor axelor imaginarului, universului conceput „fără margini”. Vizată ca icoană, stea, muză, lună, femeia devine ipostază luminoasă, purificată, cu renaşteri în care se adună, firesc, opusele („lumină de-ntunerec”). Are puterea de a exterioriza lumina, ca pe o viziune interioară, asemenea tuturor entităţilor superioare. Prin urmare, situarea ei în supra-realitate este însoţită de înseninare întrucât se află într-un spaţiu al oglindirii, al clar-viziunii, de fapt intervalul. Imaginea femeii decorporalizate este prima dintre cele care anunţă multiplele ipostaze angelizate, ale magului, eroului, poetului, cugetătorului, îndrăgostitului etc. Ea devine, astfel, departele (E. Papu), adusă prin tehnicile meditaţiei din spaţiul parcurs de toate cele plutitoare tocmai la punctul de întâlnire.

Vederea înglobatoare însoţeşte fiinţele atrase în circuitul ovoidal, mereu cosmogonic, reveria, cătarea în „sus”, la astralitate, fiind marca puterii de accedere, de re-înviere, de luminare/înseninare. În sculptura brâncuşiană, „ochii” lui Buddha, Domnişoarei Pogany, Săruturilor ş.a. au aceeaşi transcendere, acelaşi circuit înglobat. Nu întâmplător prezenţele/absenţele din lirica eminesciană devin plutitoare, cu „aripe”, cu lumina, seninul, argintul, toate manifestate în alăturarea umbrei, întunericului, adâncului, aşa cum zborul se întâmplă la păsările brâncuşiene, fix(at)e pe soclu. Se punctează tocmai incorporalitatea „trupului” care atinge altă stare.

Trecerea în moarte (tratată şi simbolic) prin purificare va rămâne un model de trezire la starea angelică pentru atâtea „personaje” eminesciene.

Imaginalul marchează tocmai acest spaţiu şi timp de mijloc/terţ, de unde numai „privirea” în stare de reflexie, de „vaguitate”, poate aduce, provoca în-trupările. Aceasta e ordinea. Punctul-Cruce are, şi el, variaţii multiple, imagini de tipul luminişurilor, mijlocului de ape, codru, frunzişului rărit, bolţii crăpate etc. Universul eminescian este conceput încă de la Mortua est ca tot, prin fixarea intervalului, necesar armoniei („simetriei”) cosmice. Alchimia imaginilor constă chiar într-o facere a subtilului; până şi izomorfismul aripei nu e deloc întâmplător, din moment ce de fiecare dată se petrece accederea în luminozitate a corpurilor. Şi „fiinţele albe” sunt plutitoare, atent grupate („orânduite”) ca purtătoare ale „simetriei”. Între o lume „aievea” şi una „-nchipuită” (Memento mori) se poate proiecta gigantica plutire cu punctul de întâlnire perpetuu al contrariilor. Ovoidul/roata sunt morminte legănate, cu interior revelat.

Plutirile, întretăiate de lumini columnare (de la simpla rază la stea, în simultane urcări-coborâri), indică popularea universului cu fiinţări angelice. Chiar Dacia, cu fluviul-pasăre şi munţii de trecere, axiali, se transformă într-un spaţiu al îngerilor, „trezirii” permanente la o stare de „rai”/dematerializare. Icoanele, chipurile au propria lumină şi o exteriorizează în adevărate oglinzi incendiare sau cereşti, toate cu rolul transmutaţiei elementelor simbolice în interval. De altfel, îngerul pare să oficieze în asemenea spaţiu (multiplicat în lirica eminesciană până şi la banala scenă erotică), tocmai simultaneizările, întâlnirile, bipolarităţile; pe axa cer-pământ intervalul, îngeresc, funcţionează ca un punct de intersecţie necesar pentru a ordona lumea şi, totodată, a-i da şansa iluminării. O Ileană Cosânzeană (Când crivăţul cu iarna…) întruneşte simboluri opuse („Cu ochii-albastre stele, blondă-un spic de grâu”), prezentându-se angelică: „uşoară-aeriană”.

Mai mult, situat în interval, „în aer suspendată”, chipul femeii oglindeşte cerescul, „faţa-i luminată”, îndată ce s-a pe/trecut în acest spaţiu: „Ea a murit. -Am îngropat-o-n zare”. Soluţia readucerii femeii de „dincolo”, de fapt din intermediarul angelic, înseamnă trezire în interior: „O, de-aş orbi…” (Aveam o muză). Devenită înger, „icoană radioasă”, femeia, prin urmare, este celebrată în incorporalul ei: „albă-n transparentul strai”, cumulând lumina cu întunericul („umbră de argint”), viaţa cu moartea, şi funcţionând, asemenea îngerilor, ca oglindă a Feţei divine:  „Crinul luminei strălucea în mână/ Reflectând dulce mândrul ei obraz,/ Razele dulci loveau faţa-i senină,/ Rotunzii umeri şi-albul ei grumaz;/ Părul lucea ca auru-n lumină”.

Aducerea femeii, după moarte, din spaţiul similar oglinzii, spaţiul invizibilelor „trupuri”, conduce la corespondenţe specifice supra-îngerimii, ca aceea dintre gândire şi existenţă, interior înseninat-exterior luminat. De fapt, natura întreagă e potenţată angelic, dovadă prezenţa elementului viu în leagănul permanentizat (chiar şi în cazul mormintelor). Nimic nu se situează în afara ordinii. Şi totul pluteşte cu aripile îngerului gigant, de fapt cu spaţiul întrelui/intervalului, care înseamnă stabilitate, echilibru,  moartea cu viaţa laolaltă, validat de prezenţa îngerilor cu „trupuri”  luminoase. Până şi accentul pe care-l pune Eminescu pe imaginea ochilor „mari” ai femeii nu face decât să fixeze oglinda ca metaforă a intervalului, cu reflexia luminii pure, line, asemenea altor spaţii ondulate, „în cumpănă”. Momentul de contact cu angelitatea este cel oniric, al reveriei dătătoare de revelaţie, de închipuire, figurare a „îngerului de amor”, înviat, dumnezeit, dacă preluăm vocabule din poema Iubitei. Din 1869, Eminescu deja fixează nimfele-îngeri ca „gânduri palide”, „suflete line”, „fiinţe dalbe”, situându-le în interval, unde se desfăşoară, de fapt, cântul lui Lin-împărat dedicat unei „gemene”, „albă regină”. Aceeaşi poezie surprinde îngerimea în plutirea ei specifică („zboară… din stele-n stele”) şi în aerul de slavă în care mai funcţionează doar corporalitatea aripilor. Încă de tânăr, Eminescu se arată, prin urmare, vizionar. Calea Regală este aceea a supra-îngerimii, cu locul fie în stele, în oglinda cerească, fie în „mare”, în cea acvatică, unde are loc coagularea astrului în  „mărgăritar”.

Dar plutirea atrage toate axele înăuntru, conduce la caracterul vag, imaterial, la absenţa graniţelor pentru toate elementele universului plasate în asemenea i-luminare. Continua oglindire în/din  ovoidul cosmic valorifică existenţa intervalului pentru Natura întreagă, purificările cuprind şi mormintele/adâncurile, sedii ale revelaţiei (ca cel din oceanul îngheţat, Odin şi Poetul). Ordinea lumii e dată chiar de dinamica celor trei direcţii/mişcări, de fapt plutirea în Cruce, moment în care se corporalizează necorporalul, şi invers. Un Mureşanu trecut prin moarte este redat veşniciei cu ajutorul aripilor, gândului, care-l menţin în reverie, ca pe orice stea „plutitoare”. Simbolurile hermetice fixează purificările în spaţiul angelizat, unde plutirea şi reflexia coincid. Călătoriile au loc aici, cu re-naşteri „în lumea de vis”, spaţiul unei, tot mai largi, oglinzi divine („În aer înalţă puternica-i vlagă/ Pe-oglinda cea neagră, profundă şi…”). Spaţiul devine, prin urmare, unul îngeresc, dedesubt şi deasupra fiind locuite de aripi sau de gândire întrupată, ca în cazul Luceafărului, magului, Dan-Dionis etc.

Calea (plutirea) e una simbolică, de purificare prin moarte. Prezenţa leagănului mormânt în atâtea ipostaze evidenţiază puterea de accedere la angelitate a elementelor, vizate în starea de regalitate, plutire, cumpănă, armonie, cu opusele împreună, cu momentul vizionar/trezirea, când exteriorul preia substanţa (luminoasă a) interiorului, dematerializând „corporalul”. Astfel, în multe idile eminesciene, femeia, mereu în-chipuită, este „corporalizată” în planul oniric, asemănător oglinzii, ca fiinţă a intervalului, „prezenţă” sensibilă între aproape şi departe, dar, prin posibila coexistenţă, depăşindu-le. Dacă bărbatul se poziţionează în lumea ideilor, revelatorie, femeia, trecută prin „noapte”, este înălţată; devine model, muză, icoană. Se arată ca „blond copil”, înger, „umbră de argint”, imagine reiterată care fixează tocmai simultaneizarea vieţii cu moartea, luminii cu întunericul într-o entitate reflexivă, plutitoare. De aici şi identitatea femeii cu steaua, luna, ondina etc. Datorită plutirii în spaţiul interstelar, e „naturală” transformarea  femeii în icoană (arhetip), a „pururi verginei Marii”. Cu Povestea magului… oglinda şi gândul sunt identice, cum se va întâmpla cu toate figurile exemplare din lirica eminesciană.

Translaţia în spaţiul angelic se petrece după de-corporalizare/moarte, ca „lut fără suflare”. Un „înăuntru” activat¸ însă, va face posibilă întâlnirea gândirii cu „existenţa”. Atunci, interiorul se manifestă în afară ca „lumi solare”. Bătrânul mag, de pildă, situat în interval, după moarte, atinge incorporalul, reflexia: „blând/ În aer înalţă puternica-i vlagă./ Pe-oglinda cea neagră, profundă şi largă,/ Încet-încet pare o umbră de-argint”. Similitudinea cu angelizarea femeii este vizibilă. Când astfel de entităţi acced în „lumea de vis”, are loc transmutaţia, devin umbre, trupuri subtile, zboară „luminoase”, cu aripi „de-argint”, nu altfel decât viitorul Luceafăr: „Deasupra vedea stele şi dedesuptu-i stele…” (Povestea magului…). În acest spaţiu răstignit plutesc, zboară, călătoresc cei de felul magului, „geniul văzduhului”, care „caută-n depărtări”, oglindesc, sunt atraşi de elemente ne/perechi, „singure”/unic(izat)e, ca să devină, şi ele, duhuri, destrupări. Imaginea va reveni la „dezobişnuirea de trup” din poezia lui Nichita Stănescu.

Eminescu proiectează multiple variante ale petrecerii, accederii la angelitate până în ultima etapă lirică. Dacă am lua doar exemplul unei poeme reluate ca Mureşanu ar trebui observat că indiferent de variantă şi de timpul în care a fost elaborată, există o constantă, a morţii iniţiatice, datorită căreia se ajunge la îngerime. Personajele au, în genere, atribute plutitoare, hieratice, aeriene, tipice suprasensibilului. De aceea, în momentul când natura se prezintă purificată, apare şi legănarea, scuturarea, curgerea lină, de care sunt cuprinse elementele trecute în celălalt spaţiu (de pildă: chiparoşii „cu ramurile negre”, teii „cu frunza lată” etc.).

Într-un simbolism ciclic, moartea poartă viaţa lin, legănat, blând, încet, dulce, prin urmare într-o plutire continuă, armonie a fixităţii cu fluiditatea, a sufletului cu trupul, în fond –purificare. Se poate da exemplul lunii, şi unei multitudini de elemente surprinse în plutire, cu momentul întâlnirii axelor, momentul Crucii, atât de necesar ovoidului marcat de prezenţa intervalului.

Când elementele „se-ncheagă”, se corporalizează divin, este vizat atributul luminozităţii, orbirii (Sarmis), al trezirii la vedere totală. Tremurul, mişcarea vor semnala, şi după consumarea întâlnirilor, atracţia, simultaneizările. Călătoriile, inclusiv cea a Luceafărului, redau figura intervalului, stare de reflexie cu prezenţa elementelor necorporale, oglinzi ale cerescului; însuşi Hyperion este „scăldat în foc de soare”. În genere, entităţile au corpul „de aer”/ uşor care aparţine celor instalaţi în imperiul oniric, al oglinzilor, cu lichefieri sau coagulări, toate luminoase. Înăuntrul şi înafara sunt identice.

Vizibilitatea, viziunea sunt provocate de reverie, de gând sau aducere-aminte, cum este cea a femeii, purificate, „cu faţa străvezie ca faţa albei ceri”. De altfel, toate elementele, în urma coborârii şi urcării, a ieşirilor „în afară”, îşi descoperă interioritatea, manifestând-o. Are loc trezirea în numinosum, dacă folosim termenul lui Jung.


Fotografie reprezentativă: Mihai Eminescu în 1878 (sursa: ro.wikipedia.org)

despre autor

Viorica Răduţă

Viorica Răduţă a debutat cu poeme în SLAST, 1987, şi editorial cu volumul de versuri „Patimi după mine”, Editura Novelnet, urmat de „lipsă la psalmi”, Altvision, 2000. Alte titluri: „Al 13-lea Iov”, Editura Eminescu (2003), „când amintirile corpuri subtile”, Editura E 9 (2007), „Viaţă de apă de uscat”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă (2008), „cam toţi murim”, Editura Limes (2010), „Mama întreabă dacă stau până seara”, Editura Limes (2013), „Când se duc în uitare”, Editura Pleiade (2015), „Arsura umblă după trup”, Editura Next Page (2018), „O sută şi una de poezii”, Editura Academiei Române, 2019, „Ai moartea pe faţă”, Editura Casa de Pariuri Literare.
A publicat eseuri: „Graalul fără Graal”, 2002, şi „Interpolări şi interpolări” (2007).
După prozele experimentale: „Înainte de exod” (1998) şi „Irozi” (2001), apar romanele: „Hidrapulper”, 2007, Ideea Europeană, „În exod”, Cartea Românească, 2008, „Mamamea moarte”, 2008, Casa Cărţii de Ştiinţă. Publică proza „În două lumi” (2013), Cartea Românească, „Vremea Moroiului”, 2015, roman, Cartea Românească, „Oraşul închis”, Editura Polirom, 2017. Romanul a obţinut Premiul Cartea anului 2017 pentru proză, Filiala Proză Bucureşti. În 2021 apare „Un calcan pe Lipscani”, Editura Casa de Pariuri Literare.

scrie un comentariu