elefant.ro

Dragă Iv,

Mărturisesc că simpatica aliterație a numelui tău, precum și indicația naivității și recursul la furnici m-au făcut să nu te iau (inițial) prea în serios, considerând că am de-a face cu o proză destinată copiilor sau, cel mult, adolescenților. Mi-am imaginat că „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor” este un soi de poveste, amuzantă și cuceritoare prin naivitatea ei (că doar ești Iv Cel Naiv!)… și atât! Dar cât de departe de adevăr am putut fi!

În primul rând, e de remarcat intuiția care te-a făcut ca, ascunzându-ți adevărata identitate, cea „de buletin”, în acest „patronim” fictiv,  să lași loc fanteziei cititorilor cu privire la persoana ta reală, și, prin aceasta, să sporești forța poveștii pe care o spui, căci orice poveste are nevoie de mintea și de imaginația cititorilor pentru ca ea să se poată broda în sufletele lor, să capete contur și consistență, precum o urzeală bine făcută.

Apoi, este povestea. O poveste ce începe ușor, aparent banal, fără a lămuri defel cititorul asupra mulțimii de fire (narative) ce se vor desprinde din urzeala inițială. Avem de-a face cu o fetiță de 12 ani care, suferind de lipsă de iubire din partea părinților săi, își pune sub semnul întrebării descendența, suspectând că nu ei i-ar fi adevărații părinți.

12 ani, vârsta la care apar marile transformări ale pubertății, e, totodată, și vârsta la care se pot insinua primele întrebări „grele” ale existenței, mai ales în cazul unui copil precoce așa cum e Amanda, căreia îi place documentarea serioasă și rigoarea argumentației. Idolul ei este nimeni altul decât Hercule Poirot. Și pentru că îi este mentor, se apucă să investigheze, în cel mai pur stil detectivistic, orice indiciu care o poate conduce către momentul apariției ei pe lume, în încercarea de a surprinde exact clipa în care a fost substituită cu un alt copil. Căci, isteață, sarcastică și pistruiată cum e nu se regăsește deloc, dar absolut deloc, în banalii Ascii și Olive, părinții ei cam anoști și preocupați de orice altceva în afara frământărilor fiicei lor.

Primul indiciu pare să-i fie dat Amandei de unchiul Cipollino, care îi dezvăluie faptul că Olive, mama ei, a fost abandonată într-un orfelinat, ceea ce o conduce la prima descoperire dureroasă: lipsa de iubire naște incapacitatea de a iubi.

Dar cum acesta nu e un adevărat indiciu, ci doar o (posibilă) explicație, și cum Amandei nu-i place să lase lucrurile neterminate, își continuă sârguincioasă investigațiile, consultându-se în gând cu Poirot sau cu înțeleptul Santandré, crăpătura din tavan, care „devenise un fel de psihoterapeut al Amandei”, în fața căruia își depăna „chinuitoarele întrebări fără răspuns”.

Stăpânită de frica teribilă că Ascii și Olive nu sunt părinții ei, dar și de îndoielile pe care mintea ei isteață (mult prea isteață pentru vârsta ei!) le produce continuu, Amanda chestionează orice posibil martor, rudă, vecin sau coleg, pune la cale efracții aducătoare de dovezi, găsește indicii și intuiește comploturi planetare (implicarea armatei SUA și un experiment genetic), pentru a descoperi Adevărul: adevărul nașterii sale și al propriei identități.

În descoperirea Adevărului, Amanda mai are o revelație: Adevărul este format din miliarde de adevăruri mai mici, dar la fel de importante, care se nutresc și se influențează reciproc. Tot astfel precum identitatea unei persoane nu este dată doar de nașterea sa, ci și de devenirea sa, prin prietenie, dragoste, eros. Tot căutându-se în propria naștere, Amanda ajunge să se descopere în pubertate și în noul său corp, cu alte forme, dar și cu alte nevoi.

Descoperă prima prietenie, dar și primul orgasm. Descoperă fetele, cu preocupările lor, dar îi descoperă și pe băieți, cu dorințele lor. Cu funcționarea lor, diferită și, uneori, dezamăgitoare. Căci „cererea în călătorie” a lui Magellan, colegul Amandei, devenit iubitul ei, nu a fost semnul unui drum în doi de-o viață, ci doar pretextul pentru a ajunge între picioarele ei, iar furnicile, niște martori reduși  la micimea dimensiunii lor. Căci, nu e așa, cât de în serios iau oamenii niște furnici drept martori ai căl(s)ătoriilor lor?!

Și printre toate aceste revelații, mai mici sau mai mari, ajunge să îi descopere și pe părinții săi, în cea mai nefericită dintre ipostaze, dar, din păcate, aproape singura care te poate face să vezi Adevărul, dincolo de îndoieli, indicii și presupuneri. Și ajunge să își descopere și propriul loc în această lume și în această existență.

Dragă Iv, revin la tine, cu bucuria declarată că te-am descoperit. Că ți-am descoperit prospețimea cu care privești lumea, dar și înțelepciunea adevărurilor pe care le-ai sădit în această poveste cu adevărat minunată. O poveste cu conținut, dar și cu formă, cu multe nume alăturate jucăuș, dar semnificativ, cu un stil inconfundabil ce amestecă natural poezia tulburătoare cu sintagma englezească, în fine, cu sarea și piperul unui talent ce strălucește în fiecare pagină.

Pentru toate acestea, îți mulțumesc!

Iv Cel Naiv, „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor”, Editura Trei, anul publicării: 2021, nr. pagini: 306


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Salmen Bejaoui pe Unsplash

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here