Lavinia Bălulescu (născută în 1985, în Drobeta-Turnu Severin) a publicat volumele Mov (Prier, 2004), Lavinucea (Cartea Românească, 2007, CDPL, 2017), La mine-n cap (Cartea Românească, 2013), Terasa Fericirii (Polirom, 2018), Zmeii sunt de treabă (Paralela 45, 2018, împreună cu tatăl ei, Constantin Bălulescu) și Steinhardt. Bughi mambo rag (Polirom, 2020). Constantin Bălulescu (născut în 1957, în Craiova) a debutat cu poezie în revista Luceafărul în anul 2006. A publicat volumele de poeme Să nu credeți că Adam și Eva (Prier, 2006) și Zmeii sunt de treabă (Paralela 45, 2018, împreună cu fiica sa, Lavinia Bălulescu).
În cele ce urmează vom vorbi despre volumul de poeme, Zmeii sunt de treabă, apărut la Editura Paralela 45 în anul 2018, în colecția Avanpost Poezie. Este un volum în dialog, sau mai corect spus, un schimb epistolar, în versuri, între fiica, Lavinia, plecată la București pentru a-și construi o carieră, și tatăl, Constantin, rămas acasă, la Drobeta-Turnu Severin. Firește, motorul care dă scânteie acestei corespondențe nu este atât nevoia sau dorința de a scrie un volum de poeme la două mâini, cât mai curând dorul, în starea lui de manifestare cea mai firească. Și spun aceasta deoarece, încă de la primele poeme, de la primul schimb de scrisori versificate, ne învăluie o atmosferă de firesc, de conversație liberă, care ne face să ne gândim că doar faptul, perfect întâmplător, că ambii corespondenți sunt poeți, a făcut ca din simple scrisori să se nască o serie de poeme publicabile într-un volum.
Despre ce vorbesc cei doi, tatăl și fiica? Despre absolut orice, dar mai cu seamă despre ei, despre dorurile, fricile, neputințele, angoasele și chiar despre victoriile lor asupra lor înșiși, sau, ca să devoalăm și misterul titlului, asupra zmeilor personali.
Corespondența lor poetizată poate fi caracterizată, firește, doar în linii mari, prin două aspecte care se manifestă cât se poate de pregnant. Primul ar fi limbajul comun, cei doi apelând la diverse estetici, cum ar fi, spre exemplu, realismul magic sau suprarealismul, cel mai probabil fără să-și propună acest lucru, și își răspund în aceeași manieră, de parcă ar avea un cod comun, propriu, al unor metafore dinainte stabilite, cum ar fi cea a melcilor, cea a gândacilor, a extratereștrilor și, cel mai des întâlnită, a zmeilor, aceasta fiind desigur și cea mai complexă, zmeul din povestea lor înglobând tot ce înseamnă vulnerabilitate personală: frică, angoasă, neîncredere, singurătate, dor de casă, repulsie față de urât:
„Dragă Lavinucea,/ deși nu l-ai întrebat niciodată, zmeul o să-ți spună/ da, i-a plăcut zborul foarte mult./ Zmeii, oricât de hidoși,/ au felul lor sentimental de a se bucura de viață./ Zborul ca o alergare deasupra râurilor/ foarte aproape de suprafață,/ de acolo de unde vedea pietrele și peștii strălucind./ Uneori, când era foarte cald,/ se transforma într-o piatră albă/ și se odihnea pe fundul apei”;
„Dragă tati,/ prezentul trece atât de repede încât e corect să spunem/ că nu există./ Avem dreptul la o singură piatră/ o cărămidă smulsă și aruncată cu dragoste/ în ochiul albastru al zmeului./ Chiar dacă tu crezi că nu merită asta./ Chiar dacă tu simți/ că zmeii sunt de treabă.”
Cel de-al doilea aspect care se cere urmărit la schimbul epistolar al celor doi este dinamica și evoluția emoțiilor pe care aceștia și le împărtășesc de-a lungul celor aproximativ optzeci de pagini. Dacă la primele scrisori fiica își exprima angoasele, iar tatăl încerca cu tot dinadinsul să o liniștească, să o facă să creadă că nu are de a face decât cu, eventual, false probleme, odată cu intensificarea corespondenței, vedem cum inclusiv tatăl ajunge să se deschidă în fața fiicei, să-și mărturisească propriile frici, să-și asume vulnerabilitățile și să-și dea pe față lupta cu zmeii personali:
„Dragă Lavinucea,/ este normal! Și mie îmi e teamă de întuneric,/ dar și de spații închise. Am încercat de trei ori să cobor în mină/ la Cacica și mi s-a făcut rău. Odată am fost și cu tine. Am ajuns/ până la jumătate. Atât./ A trebuit să mă întorc. Și îmi mai e frică de ceva./ Mi-e frică de frică. Niciodată nu dorm cu lumina aprinsă,/ număr până la 100,/ dar chiar dacă le socotești/ sau nu le socotești/ clipele trec”
Până spre final, mână în mână, sau mai bine spus condei în condei sau gând la gând, amândoi ajung la o victorie împotriva zmeilor, dar nu învingându-i propriu-zis, nu tăindu-le capetele, ci îmblânzindu-i, altfel spus, asumându-și-i pe de-a-ntregul:
„Se spune că unii oameni au fost tăiați în bucățele/ cu ani în urmă/ doar că momentul a fost bine ascuns/ în cortexul zmeului personal./ Iar oamenii au continuat să mănânce/ să respire/ să meargă pe străzi/ frumoși, încă tineri, plini de speranță/ fără să știe că în orice secundă/ vai/ chiar în orice secundă/ ar putea să li se desprindă corpurile”.
Așadar, avem de a face cu un volum de poeme de două ori inedit, o dată prin prisma construcției sale ca dialog epistolar, iar mai apoi prin aceea că ne pune în fața ochilor un tratat practic de dezvrăjire a lumii, în mod paradoxal, tot printr-un fel de vrajă (am putea spune că este o luptă între magia neagră și magia albă), și de învingere, prin acceptare și asumare, a unor frici mai mult sau mai puțin serioase și a unor vulnerabilități, mai mult sau mai puțin rușinoase, altfel spus o reașezare a vieții în firescul și frumosul ei, prin intermediul dorului, al dragostei și al poveștilor. Să sperăm că Lavinia și Constantin Bălulescu vor continua să scrie în tandem, pentru că, în mod cert, le iese foarte bine.
P.S.: Din fericire, nu este și un volum profetic, întrucât, într-unul dintre poeme, Lavinucea se resemnase cu gândul că nu va avea copii, dar de câteva zile, este mamă.
Lavinia & Constantin Bălulescu, „Zmeii sunt de treabă”, Editura Paralela 45, anul publicării: 2018, nr. pagini: 88
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Yiqun Tang / Unsplash
scrie un comentariu