elefant.ro

După două romane, Dragoş Ghiţulete a publicat la Editura Polirom o carte de proză scurtă. „Despre iubire şi (alte) ispite” are, după cum a spus Radu Paraschivescu, „străfulgerări din lumea lui Bukowski, Fitzgerald sau Patti Smith”.

Aţi fost redactor de carte şi jurnalist. Aţi realizat la RFI emisiuni culturale şi politice apreciate şi premiate. Cum s-au strecurat acele experienţe în munca de scriitor? Nu-i spun meserie, pentru că înţeleg că actualmente vă ocupaţi cu editarea web. Cum ar veni, scrisul e un hobby. Am nimerit?

O să încep cu o glumă care m-a amuzat teribil. Îi aparține lui Radu Paraschivescu, pe care l-ați amintit în deschiderea acestui interviu. Vorbeam cu el despre redactarea de carte și despre ce presupune această muncă. Grea. Pentru că poate salva o carte (care e prost tradusă). Sau o poate ruina. Și din melanjul job – că până la urmă redactarea de carte este un job – și hobby a ieșit un termen care în Scoția chiar înseamnă ceva – jobby. Și nu e un cuvânt care să însemne ceva de bine. Revin la întrebarea dumneavoastră. Scrisul este un hobby. Scrisul este ceva gratuit. Ca și cititul. Faci doar de plăcere, fără să aștepți vreo recompensă. Poate, în cazul scrisului, doar bucuria pe care ți-o poate provoca un cititor când îți spune că i-a plăcut foarte mult ce ai scris. Jurnalismul ar trebui să stea departe de literatură. Și invers. Jurnalismul îți pune în față lumea noastră, așa cum e. Literatura te pune în fața altor lumi. Se spune, nu, că trăiești în tot atâtea lumi câte cărți citești. Sigur, în meseria asta de ziarist, ai ocazia să cercetezi, să te documentezi și să sintetizezi ceea ce ai aflat. Și orice subiect de presă poate deveni și subiect de ficțiune. Numai că trebuie să fii foarte atent să nu confunzi stilurile. La asta mă refer când spun că literatura trebuie să stea departe de jurnalism.

Aș vrea să cred că atunci când cineva citește o povestire de-a mea, trăiește într-o altă lume.

Aţi debutat în 2007 şi de atunci aţi publicat două romane şi acum cartea aceasta de proză scurtă. Cum aţi traversat anii aceştia prin lumea literară din România? Cum au influenţat condiţiile în care se publică şi se citeşte în România viaţa profesională a scriitorului Dragoş Ghiţulete?

Mi-am văzut de treabă. Condițiile în care se publică în România? Se publică literatură de tot felul. Sunt multe edituri care se încumetă în momentul de față să publice scriitori români. Aș aminti aici Polirom, Humanitas, Nemira, Paralela 45. Ar mai fi Hyperliteratura și văd că acum editura Litera pregătește o colecție de literatură română contemporană. E foarte bine că există multe locuri unde poți publica. E bine că există acest curaj până la urmă. Că te arunci în necunoscut. Cât despre citit, aș vrea să văd partea plină a paharului. Dar mi-e teamă că aici vorbim de vreo 10 sau 20 de mii de cititori care pe lângă aparițiile din literatura universală să cumpere cu regularitate și scriitori români.  Sigur, aici nu e Franța sau Marea Britanie, unde cei care citesc cumpără întâi și întâi cărțile autorilor francezi sau englezi. Cred că ar fi nevoie de mai multă implicare din partea Ministerului Culturii, al autorităților locale. Pentru că trebuie să îi aduci cumva față în față pe cititori și pe scriitori. De asta ar trebui să existe lecturi cu public, târguri de carte etc. Dar acum, cu pandemia asta, e destul de greu să aduci față în față scriitorii cu cititorii lor. Măcar online și tot ar fi ceva. Amintesc aici că tocmai s-a încheiat Târgul de Carte elefantFest. Unde timp de o săptămână, mai bine de 10 ore pe zi,  au avut loc lansări de carte. Vom vedea zilele următoare și ce impact a avut un astfel de târg, neconvențional până la urmă.

Radu Paraschivescu a vorbit despre înstrăinare şi despre cât de departe este happy-endul pentru „dezmoşteniţii” din cartea dumneavoastră. Sunt poveştile acestea chiar atât de triste? La ce să ne aşteptăm când le citim?

La literatură, mi-ar plăcea să cred. Aș vrea să cred că atunci când cineva citește o povestire de-a mea, trăiește într-o altă lume. E lumea personajelor, cu bune, dar mai ales cu rele. Cu trăirile lor. Cu aventurile, cu dezamăgirile și bucuriile lor. Că pentru câteva zeci de minute, cititorul uită de ale lui și se bucură de plăcerea lecturii.

Suntem nişte grăbiţi. De multe ori citim varianta electronică a unei cărţi şi aceea pe sărite. La ce să ne oprim din cartea dumneavoastră? Cu ce proză ne-aţi convinge pe cei mai mulţi?

Dacă vă place să călătoriți, atunci Clovnul, Dogville, Streif, Dean sau Întâlnirea sunt numai bune să vă ducă pe urmele personajelor din aceste povestiri. Sunt despre America, despre Europa. În Clovnul, de exemplu, l-am luat pe personaj într-o călătorie cu trenul din New York până la San Francisco.  Am traversat America de la est la vest, cu mașina e adevărat, nu cu trenul. Despre San Francisco, despre lumea bogaților din Sausalito (este cartierul de lux al metropolei) este și Ziua de naștere a lui Ian. Nu mai este o lume a marginalilor. Dar este, cu siguranță, o lume e nefericiților. O veți citi și veți vedea de ce. Întâlnirea este tot o călătorie cu trenul, de la București la Paris. Un tată care merge să își întâlnească fata pe care nu o mai văzuse de niște ani buni.

Și dacă ceva mă irită, atunci stau și corectez. Trebuie să îmi placă mie foarte mult. Abia apoi merg mai departe.

Se ştie că sunt diferenţe majore între a scrie proză scurtă şi roman. Cât de uşor v-a fost să lucraţi la „Despre iubire şi (alte) ispite” după cele două romane?

Am lucrat în salturi la acest volum de proză scurtă. Cum fac? Îmi scriu textul în minte. Când îmi dau seama că s-ar putea să uit, atunci trebuie neapărat să notez. Abia când am terminat structura poveștii în cap, mă așez la laptop și o scriu. Nu durează mult. Sunt foarte atent să nu fac erori de logică sau istorice. Dar apoi urmează recititul. Aici stau mult. Las textul să respire. La acest volum – Despre iubire și (alte) ispite – am lucrat cam doi ani. Sigur, cu pauze. Am lăsat vreo trei luni să treacă din momentul în care am terminat și până când l-am deschis din nou și m-am apucat de redactat, corectat. Citesc cu voce tare. Tai, când observ că sunt cuvinte care ar putea să lipsească. Și dacă ceva mă irită, atunci stau și corectez. Trebuie să îmi placă mie foarte mult. Abia apoi merg mai departe.

Cum şi când vă place să scrieţi? Aveţi chestii fixe, superstiţii legate de scris? Nu păşiţi pe „teren” decât cu dreptul, jucaţi cu pozele copiilor sub apărătoare, priviţi cerul după fiecare gol?

Sunt stângaci, așa că atunci când alerg și ajung la scări trebuie neapărat să pun piciorul stâng primul. Glumesc. Nu am superstiții. Tot ce știu e că dacă vrei să scrii, întâi și întâi trebuie să citești mult. Și să scrii, desigur. Zilnic, dacă se poate. Îi invidiez pe scriitorii care scriu zilnic. Așa aș vrea să fac și eu. Dar nu îmi reușește întotdeauna. Pe cât posibil, la fel cum încerc să alerg de cel puțin 4 ori pe săptămână, tot așa încerc și să scriu cel puțin patru pagini pe săptămână. Chiar dacă din cele patru pagini mai rămâne una singură, tot mi se pare ceva important. Însă încerc să scriu și în minte. Iar asta o pot face aproape oriunde. Așa cum spuneam mai devreme, dacă am senzația că o să uit, notez. Nu știu cum e scrisul care să aibă sursă doar inspirația. Există şi multă, multă muncă.

Editura Polirom; anul publicării: 2020; colecţia Ego. Proză; nr. pagini: 208

Puteţi cumpăra cartea de la:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here