Femeia care trăiește în „invizibil”; în cinstea ei și eu, și tu am refuzat măcar o dată „aerul ne-nceput”. Poate rezistența neantrenată nu va rămâne, dar acum nu mă pot gândi decât la această femeie care, din proprie voință, a ales golurile, interspațiile, distanțele imperceptibile. S-a izolat fragmentar în fiecare dintre noi.

N-am mai fost încercată până acum de dorința obsesivă de a scrie despre o carte. Gândul m-a căutat de multe ori cu aceeași răbdare tristă, bine cântărită. Din februarie, când Manon mi-a dăruit cartea ei, am crezut într-un oarecare proces de acomodare și substituție. Pentru a pătrunde în „invizibil”, exista un preț pe care gazda și l-a asumat cu preocupare instinctivă: „cea mai mică dintre noi,/ cu ochi de piatră sleită (…)/ încă plătește/ căldarea de sânge/ șerpilor din iarbă”. Când am fost pe deplin sigură că pot acompania, chiar și pentru scurt timp, conștiința cărții, am realizat că ea nu-mi propune o călătorie prin durere. Niciun fenomen din cele regăsite (desprinderea, însingurarea, abandonul) nu-și pierde din sacralitate prin încercarea de ademenire a altcuiva. Știm negreșit cui aparține durerea pe meleagurile de aici. Durerea interzisă, frumusețea ei covârșitoare. „nici azi nu/ m-am gândit la tine/ nu știi/ că n-am vrut să fiu doar o carcasă termoreglabilă,/ un trup folosit/ de tine,/ de mine,/ ca scândura bună la toate a meselor de mahala”.

În „invizibil” fiecare față a timpului răpește câte ceva din cealaltă. „Nu am avut niciodată douăzeci de ani./ Oamenii sunt arareori atât de liberi.” Ne ferim de confesiuni neîncăpătoare. Deși „Nu m-ai iubit pe mine/ nicio clipă (…)/ Știu cum fumezi.” Imaginile capătă semnificație numai prin filtrul tranzițiilor: acum, „fluture bezmetic pe-un inel de nuntă”, mai târziu „perpetuum mobile de împăturit pijamale,/ de zâmbit din tigaie”. Tranzițiile, distanțele imperceptibile se parcurg cu o stăpânire de temut, fără ajutor, doar prin chemare. Uneori chemarea apare ca o sentință, „nu se pot umple cu nimic cercurile de creștere”. Atunci, „port pielea bine întinsă a unui urlet” și „ademenesc conștiincios bunătatea fiecărei zile”. La finalul confruntării cu tine însăți verifici teritoriul, îl repari și mângâi. „Nicio unghie smulsă mâinii lungi a memoriei”.

Îmi imaginez femeia din „invizibil” prezentă la nașterea fiecăruia, gata să ia asupra ei toate ursitele distrugătoare. Bunătatea gestului ascunsă pentru totdeauna precum „lamele din poșeta mamei/ sau cele care mi-au scos copiii din mormânt”. La început am crezut într-un proces de acomodare și substituție. Substituția nu e realizabilă. Gazda ar vrea să spună „Fata asta e o hârtie de muște./ Îmi îngrașă moartea”. Totuși, de cealaltă parte a firii, „Fetița asta palidă e dâra eclipsei prin deliciul bătrânilor”. Niciun „rămas bun” n-a sunat mai frumos, mai uman și mai lipsit de putere.

Poezia lui Manon Pițu nu acceptă compromisuri. Ea apelează la acele mici provizii de bucurie, de durere, de promisiuni neîndeplinite, pe care le purtăm sub piele. Valorifică părțile la care am renunțat prea devreme, le îngrijește și le transformă în elemente indispensabile, în adevărate reprezentări ale emoțiilor. Volumul „invizibil”, apărut la Editura Charmides în 2016, este, așa cum afirmă și Gellu Dorian pe coperta a patra a cărții, „o izbândă personală”, lipsită de pretențiile superficiale de vizibilitate întâlnite în lumea literară contemporană. Mai presus de toate, „invizibil” își alege și își cheamă cititorii cu o forță incontestabilă, nespus de valoroasă.

Manon Piţu, „invizibil”, Editura Charmides, anul publicării: 2016


Cartea poate fi cumpărată de la:


Fotografie reprezentativă de ahmadreza sajadi on Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here