Cu „Violeta”, sunt la al șaisprezecelea roman de Isabel Allende și încă nu pot defini, cu precizie, ingredientele care fac proza ei atât de fascinantă.
Să fie densitatea povestirii, în care freamătă viața la tot pasul? Să fie umorul sănătos și (aproape) terapeutic care răzbate și transcende orice grozăvii ale existenței? Să fie energia iubirii care pulsează cu forță? Sau, poate, simțul istoriei, pe care Allende o trăiește atât de intim redând-o în puternice istorii de familie? Probabil că fiecare și toate, la un loc, conturează stilul, aș spune imersiv, al acestei carismatice autoare, care este, în primul rând, o formidabilă povestitoare și o feministă convinsă.
Aproape toate romanele ei se circumscriu tezei feminismului, documentând, în manieră personală, etapele istorice ale evoluției emancipării femeilor pe continentul sud-american. Violeta del Valle este unul dintre personajele tipice ale lui Allende – femeia voluntară, pasională, determinată și răzbătătoare în lupta cu viața, dar, mai ales, cu lumea: o societate care este exclusiv a bărbaților, dominată și condusă de aceștia.
„Violeta” este expresia cristalizării, într-o fantastică poveste, a 100 de ani de istorie, Allende realizând un arc peste timp care începe de la 1920, anul în care gripa spaniolă ajunge pe continentul sud-american, și se termină în 2020, când pandemia de Coronavirus răstoarnă, încă o dată, ordinea mondială.
Este interesant de documentat, prin intermediul romanului lui Allende, un fapt mai puțin important în economia poveștii, dar captivant din punct de vedere antropologic: dacă în anii ’20 pandemia de gripă nu modifica foarte mult rutina universului casnic, întrucât acesta era, oricum, unul închis – mai ales pentru clasa aristocrației, a cărei exponentă era și familia Violetei – nu la fel au stat lucrurile în vremurile noastre, când, știm toți, universul familial al fiecăruia dintre noi a fost atât de dramatic afectat de pandemie, carantină și restricțiile de distanțare socială, nefirești pentru omul modern, ființă esențialmente socială.
În anii ’20 distanțarea față de cei inferior poziționați în ierarhia socială, cel puțin în peisajul continentului sud-american, era o cutumă importantă; după cum mărturisește Allende, cu precădere în „Țara mea inventată”, simțul ierarhiei sociale era unul foarte acut dezvoltat la conaționalii săi, capabili să detecteze, după o simplă nuanță a limbajului, pătura socială căreia îi aparținea preopinentul și, implicit, poziția corespunzătoare.
Așadar, Violeta del Valle, născută într-o furtunoasă (parcă pentru a-i prevesti destinul) zi a anului 1920, este răsfățata fiică a unei familii ai cărei moștenitori erau, până la ea, doar băieți. Violeta este ocrotită și adulată într-un univers casnic închis și magic, deopotrivă: casa mare cu camelii, bastionul familiei sale de multe generații. Regăsim și aici, ca în atâtea alte romane, figuri mitice: tatăl, întruchiparea autorității familiale depline, bunica – a istoriei vii; apoi mama și surorile acesteia – făpturi fie extrem de delicate și caline (mama), fie autoritare ca un colonel (mătușa Pilar); guvernanta Miss Taylor, un amestec exotic de flegmă englezească și spirit pedagogic, dar și Torito, credinciosul slujitor, simbolul loialității însăși.
Acest univers – complex și precis în cutumele sale patriarhale – este dat peste cap de marea criză economică din 1929, ce pune capăt destinului tatălui său și vieții liniștite de până atunci. Tot ce părea solid și sigur dispare, iar Violeta trebuie să învețe lecțiile pe care viața i le va servi.
Iar una dintre cele mai importante lecții pare să fie cea a iubirii: fire pasională, Violeta se va arunca în vâltoarea dragostei pentru Julian Bravo, pilot în Royal Air Force, cu toată nebunia tinereții, consumând-o până aproape de distrugere. Doar că destinul va mai avea încă multe surprize pentru Violeta, a cărei forță de a-și recalibra traseul personal, smulgându-se patimii bolnăvicioase pentru Julian, este impresionantă. Experiența maternității, perioade de bunăstare, dar și de sărăcie, pierderi devastatoare, dar și bucurii nemăsurate și, mai ales, iubiri pătimașe, toate fac parte din ecuația existenței Violetei.
Gândind acest roman ca un bilanț de viață, dar și ca o confesiune adresată nepotului ei, Camilo, Allende ne provoacă la o proză densă, plină de întâmplări pilduitoare, din care irupe un umor sănătos și tămăduitor, ce atenuează grozăviile unei existențe clătinate, de multe ori, de cataclismele istoriei. Pofta de a povesti a lui Allende pare a fi egalată doar de pofta de a trăi, bucuria vieții triumfând în toate confruntările cu Istoria, dar și cu destinul.
Isabel Allende, „Violeta”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2022, traducere: Cornelia Rădulescu, nr. pagini: 376
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Azzedine Rouichi / Unsplash
scrie un comentariu