Parte din programul Writers in the Schools din Houston, Chris Cander a debutat în 2013 cu romanul 11 Stories, premiat cu Independent Publisher Gold Medal la secțiunea Popular Fiction. Greutatea unui pian (The Weight of a Piano; Humanitas Fiction, 2021) a fost deja, din 2019 și până în prezent, publicat în peste cincisprezece țări, fiind cap de listă pentru nenumărate nominalizări.
În jurul unei pianine Blüthner se construiește povestea miraculoasă care unește trecutul și prezentul, ajutându-și protagoniștii să lase în urmă, în sfârșit, greutatea altor vieți și, implicit, greutatea unui pian. Un pian care, sub diferite forme, îi ține pe loc, îi împiedică să-și trăiască viața cu adevărat. Pianinele Blüthner, rare, meticulos lucrate, devin simboluri ale unor lumi în care eleganța pasiunilor se împletește cu împrejurări opresive. Katia și Mihail reușesc să plece din Uniunea Sovietică, dorindu-și o nouă viață în însorita Californie. Iubirea dintre cei doi primește cea dintâi lovitură odată cu hotărârea de neclintit a lui Mihail de a vinde pianina Katiei. Grișa (Greg), fiul lor, încă micuț, cunoaște în prima copilărie acest univers al muzicii cântate la pianina care pentru Katia rămâne prima ei iubire.
Pianina are, la început, valențele unui centru al vieții, chiar și în povestirile de mai târziu ale Katiei, unde pianina capătă forța de a anima un întreg sat, de a readuce viața și bucuria. Era, de fapt, unicul mod de continua să trăiască fără pianină, fără ceea ce lăsase în urmă, timp de opt ani până când pianina va ajunge din nou la ea, de data aceasta însă, în California. Iubirea dintre ea și Mihail se rătăcește, rămâne o tristă amintire în fotografiile din mica lor excursie din Death Valley, locul în care, ani mai târziu, fiul lor ajuns la maturitate, Greg, va fotografia pianina reiterând cadrele din trecut.
Pianina își pierde, cu timpul, puterea de a insufla viață acolo unde se află. În prezent, Clara Lundy cară peste tot, de fiecare dată când e nevoită să se mute, pianina care îi îngreunează fiecare mișcare. E tot ceea ce i-a rămas de la tatăl ei, Bruce. Nu știe, deocamdată, că tot tatăl ei a fost marea iubire a Katiei, mama lui Grișa. Atunci când decide să o vândă, din ce în ce mai conștientă de greutatea apăsătoare a pianinei, îl întâlnește pe Greg, fotograful care duce pianina în Death Valley și care descoperă că e chiar cea care aparținuse mamei sale. Clara nu se poate desprinde cu adevărat, îl urmează pe Greg în Death Valley. Încă legată de pianină, de ceea ce nu știe că reprezintă, dar cu senzația că doar odată cu dispariția pianinei ar scăpa de o greutate invizibilă:
„Imaginea pianinei Blüthner prăbușindu-se spre propria moarte o fascina, aproape ca data aceea sau cele două dăți când se simțise pe marginea prăpastiei și se gândise, împotriva oricărei logici, să sară în gol. Cum s-ar fi simțit dacă și-ar fi văzut pianina spartă, nenumăratele-i piese interne – pe care îi era imposibil să le numească – împrăștiate peste tot? Ar fi fost consternată. fără îndoială. Șocată. Însă poate ar fi descoperit altceva în momentul acela de așchii. Poate ceva ce aducea a ușurare. Dacă ar dispărea pianina, niciodată n-ar mai trebui s-o mute, s-o acordeze, sau să-i suporte tăcerea”.
La polul opus, Greg vrea să folosească pianina Clarei „ca simbol pentru ce înseamnă să trăiești în lumea asta după ce muzica se oprește, sentimentul pe care-l ai atunci”. Își dă seama însă că pianina e propria lui mamă, e figura puternică a acesteia cărată peste ani până în prezent, în încercarea de a vindeca trauma produsă de sinuciderea acesteia:
„Pianina e mama mea. Am vrut să arăt cum m-am simțit când ea a murit. Cum s-a văzut totul atunci când muzica s-a oprit”.
Pe stânci sau în pustiu, cărată peste pietre sau în mijlocul unui pârâu, pianina devine un „ecou al tăcerii”, o înmărmurire a ceea ce a fost cândva și nu mai poate reveni, imaginea durerii împietrite și care nu se poate vindeca ușor.
Pentru fiecare dintre cei doi, Clara și Greg, pianina reprezintă lucruri diferite, dar este, în egală măsură, o greutate imensă pe care sunt nevoiți să o poarte cu ei, o traumă pe care speră să o vindece până la urmă.
Pentru Greg, pianina reapare deși credea că pierise în incendiul în care își pierduseră viața părinții Clarei, dar o redescoperă odată cu aceasta. Tot atunci, își dă seama că aceasta îl acompaniase întreaga sa viață, fusese concertul cântat în surdină și imposibil de oprit:
„Pianina a făcut muzică din nimic, a topit gheața ce cuprinsese imaginația, apoi a fost mistuită de flăcări și și-a făcut din nou apariția cu vechile-i zgârieturi și un nou proprietar. Pianina a cântat în mintea mea toată viața și nimeni nu știe asta”.
Fiecare dintre cei doi încearcă să se elibereze de această greutate: Clara, încercând să o vândă, Greg, prin proiectul său artistic. Trecutul este, pentru amândoi, greutatea unui pian la care nu știu cum să renunțe.
Ne atașăm, din varii motive, de lucruri. Pe măsură ce amintirile se leagă, din ce în ce mai multe, de aceste obiecte, cu atât mai mult importanța lor crește pentru noi și nu ne mai putem desprinde. Cărăm, de-a lungul anilor, indiferent de loc, aceste legături care ne țin conectați cu forme ale noastre din trecut, cu ceea ce am fost cândva și, mai ales, cu ceea ce nu ne dorim să pierdem. Numai că, de cele mai multe ori, tocmai această incapacitate de a lăsa în urmă, de a ne desprinde se transformă în povară, nicidecum în salvarea identității sau a unor amintiri dragi.
„Greutatea unui pian” de Chris Cander e exemplul cel mai bun pentru felul în care astfel de asocieri încep să cântărească, odată cu timpul, din ce în ce mai mult. Pentru felul în care renunțarea devine dificilă, amintirile se transformă în lanțuri de fier. Cele două călătorii, duse în paralel, au pe fundal și o poveste de dragoste, una care însă, spre surprinderea cititorilor, nu va fi între Clara și Greg.
Chris Cander, „Greutatea unui pian”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. pagini: 336, traducere şi note de Cristina Nicolae
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Premkumar Masilamani / Unsplash
scrie un comentariu