Nichita Stănescu ar fi împlinit astăzi 89 de ani. Şi de aceea vă propunem, cu ajutorul Editurii Polirom, un fragment din recent publicata biografie romanţată „Nichita. Poetul ca şi soldatul”, scrisă de Bogdan Creţu.
„Mereu a fost obsedat de soldaţi. Mereu i s‑a părut că şi poezia e o boală grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul îşi părăseşte viaţa şi pleacă pe front. Meseria lui e moartea. El îşi pune trupul în faţa glonţului ca să îi apere pe ceilalţi. Dar şi poetul îşi pune trupul în faţa morţii. Ca să ce? Tot ca să‑i apere pe ceilalţi. Ca să‑i apere de ei înşişi, poate. Nici poet nu poţi fi oricum. Poezia trebuie trăită până la capăt. Şi asumată, cu toată otrava ei. E pe viaţă şi pe moarte. Meseria soldatului este moartea de glonţ. Meseria poetului este moartea de sine însuşi. Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Nu e nici o metaforă. E cât se poate de concret. Nu ne pasă de viaţa lor personală. Unul trebuie să moară pentru ceilalţi, civilii. Celălalt trebuie să scrie pentru ceilalţi, nepoeţii. Şi scrisul e tot o formă de moarte. Laşi din tine tot mai mult, până nu mai rămâne mare lucru. Toţi visează la gloria poetului. Dar cine ar accepta să ducă viaţa poetului? Cine ar vrea să trăiască aşa cum a trăit el? Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Altfel nu e poezie. Toţi ar vrea să aibă cărţile lui Dostoievski, dar cine ar accepta să fie condamnat la moarte? Toţi ar vrea să poată scrie ei poezia lui Eminescu, dar cine şi‑ar dori viaţa lui? Toţi ar vrea să aibă 11 elegii, dar cine şi‑ar da drumul în gol cum a făcut‑o el? Boala profesională a soldatului este moartea de glonţ. Vărsarea sângelui. Boala profesională a poetului este moartea de sine însuşi. El se lasă ucis de viaţa pe care trebuie să o ducă, pentru a‑şi putea scrie poezia. Sângele lui care împroaşcă peretele e ca sângele soldatului care se scurge în tranşee. Asta e moralitatea lui.”
Bogdan Creţu (n. 1978) este profesor doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Din 2013 este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi. Este redactor-şef al revistei Timpul. A publicat opt volume de critică literară, dintre care cel mai important este Inorogul la Porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (ediţia a II-a, Editura Cartier, 2021). Lucrările sale au fost distinse cu mai multe premii. A contribuit cu numeroase studii la volume academice din ţară şi străinătate, a editat, a îngrijit şi a prefaţat multiple antologii. Ţine o rubrică de cronică literară în revista Observator cultural. În 2021 i-a apărut, la Editura Polirom, romanul Cornul inorogului.
FRAGMENT
„La sfârșit, chipul lui pare aurit de o lumină blândă, care nu e, după cum spune prietenul lui, Pictorul, decât lumină interioară, ca a icoanelor bizantine. Se foiește pe scaun, apucă tăblia mesei cu mâinile, de parcă ar fi cutremur. Își declamă solemn monologul, tot mai aprins.
– Voi v-ați exprimat și eu v-am ascultat. Acum ascultați voi și învățați! Sunteți tineri și deștepți. Vă doriți să fiți și poate chiar vă credeți liberi. Sunteți revoltați. Vă place să vă jucați pentru că se poate. Eu nu am fost niciodată tânăr, dar atunci când ar fi trebuit să fim noi tineri, cea mai mare reușită era să potrivești o rimă rară într-un poem despre Coreea. Puteai să și taci, o să spuneți. Dar cum e să taci când ai 20 de ani? E greu și pentru voi, dar greu a fost și pentru noi. Poate mai greu. Știu, voi spuneți că noi am avut noroc, dar nu vă gândiți că norocul ăla ni-l pregătisem ani și ani, cât am tras pe brânci să ne impunem textele. Și ce? Poezia a existat și noi am zis prezent și ea s-a strecurat în lume folosindu-se de noi. Poezia e în fiecare om. Poetul nu face decât să o ajute să se nască. Poetul e ca o moașă comunală. Voi acceptați să fiți moașe? Știți meșteșugul ăsta? Din punctul de vedere al vieții, nu contează ce face moașa când nu ajută la naștere, nici dacă e bețivă sau curvă sau proastă. Contează să fie la căpătâiul gravidei și să taie cordonul ombilical cum trebuie. Altfel, e vai de lehuza ajutată de o moașă frumoasă, curată, devreme acasă, dar nepricepută. Nu mai are ce pune la sân. Știu, toți v-ați dat coate și m-ați vorbit de rău când am zis la televizor că poetul trebuie să meargă în fabrică, să vadă cum sare șpanul din strung, ca să poată scrie poezie. Și așa și e, o cură de realitate nu-i strică. Dar realitatea aia nici nu există. Nu e decât un pretext, o părere. Cel mult o iluzie. Sau o boală. Există firescul, nu realitatea. Există, cum zicea un poet mort tânăr, „numai ceea ce va fi, numai întâmplările neîntâmplate”. Când credeți că treaba unui scriitor e să fie moral din fidelitate față de realitate și față de adevărul ei, uitați că ele nici nu contează. Crestați-vă asta în creier: adevărul e ticălos, adevărul e criminal! E un clișeu, la fel ca realitatea în numele căreia ucide. Sau în numele căreia salvează, e tot un gest de soldat! Dar voi uitați un lucru esențial: că arta precedă realitatea. Chiar și când e război sau când e dictatură, ar-ta pre-ce-de re-a-li-ta-tea.
Pare furios. O lumină lividă i se așterne pe chip. Se oprește și se întoarce către Primul Poet Tânăr:
– Repetă.
Pauză.
– Repetă!
Tonul nu lasă loc de repliere. Primul Poet Tânăr repetă.
– Mai tare!
Contrariat, acesta reia propoziția pe un ton fals.
Nichita se întoarce către cel de Al Doilea Poet Tânăr:
– Acum repetă tu!
– Arta precedă realitatea.
Scena se reia cu fiecare poet tânăr. Dacă nu l-ar cunoaște, s-ar simți agresați. Dar știu că e o lecție. Și mai știu că Nichita e un om bun.
– Mulțumesc! Acum o să țineți minte, pentru că v-ați simțit umiliți. Dar eu nu vă pot umili. Pentru că voi încă sunteți și eu nu mai sunt. Eu sunt mort de mult și vă pup în cur!
Dau să râdă. Nichita nu le lasă spațiu de manevră.
– Țineți minte: poetul e dincolo de judecata voastră. E dincolo de dreptatea voastră. Dreptatea voastră e mică pe lângă talentul lui. Poezia lui va supraviețui dreptății voastre!”
Nichita Hristea Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, la Ploieşti. A fost primul copil al Tatianei (născută Cereaciukina, fiica unui general alb, fugit din URSS şi refugiat în România) şi al lui Nicolae, proprietar prosper al unor ateliere de croitorie. A avut o soră mai mică, Mariana, şi o alta, Cristina, înfiată. Odată cu instaurarea regimului comunist, familia a pierdut toate proprietăţile. A început să scrie primele versuri argotice în liceu, sub influenţa lui G. Topîrceanu. În primul an de facultate s-a căsătorit cu sora celui mai bun prieten, Magdalena Petrescu, dar căsnicia s-a destrămat repede. A fost remarcat de Paul Georgescu şi adus în redacţia revistei Gazeta literară. A debutat în 1960, cu volumul Sensul iubirii, foarte bine primit, ca şi cel de-al doilea, O viziune a sentimentelor (1964). S-a căsătorit cu Doina Ciurea, fostă iubită a lui Labiş, de care avea să se despartă în 1965, când s-a îndrăgostit de poeta Gabriela Melinescu, alături de care avea să trăiască, până în 1970, o dramatică poveste de iubire. Au urmat o serie de cărţi care l-au impus drept cel mai important poet român postbelic: Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Oul şi sfera (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969), În dulcele stil clasic (1970), Belgradul în cinci prieteni (1972). A dus o viaţă boemă. În jurul numelui său a luat naştere o legendă, pe care a alimentat-o printr-o gesticulaţie histrionică. Apartamentul din Piaţa Amzei a devenit un loc public, pe unde se perindau sute de scriitori şi artişti. A avut parte şi de recunoaştere internaţională: în 1975 a primit Premiul Herder, în 1979 se afla pe lista scurtă a candidaţilor la Premiul Nobel, în 1982 i s-a acordat Marele Premiu „Cununa de Aur” la Struga. A avut probleme tot mai mari cu sănătatea. Ultimele cărţi (Epica Magna, Operele imperfecte, Noduri şi semne) au fost primite cu destule rezerve. S-a căsătorit, în 1982, cu Dora. A avut parte, cu ocazia împlinirii a 50 de ani, de o sărbătorire naţională. A murit la 13 decembrie 1983, în urma unei crize hepatice.
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu