Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment (1929-1939) de Florian Illies, traducere din limba germană de Octavian Nicolae.
În Europa anilor ’30, moravurile, eliberate de orice constrângere, încurajează aventurile amoroase. Libertatea relaţiilor este obiectul unui adevărat cult, iar artiștii și intelectualii se numără printre cei mai înfocaţi adoratori ai ei. Trecând de la scriitori la pictori, de la filosofi la regizori și vedete de cinema, Florian Illies zugrăvește o istorie alternativă a epocii interbelice, cea a iubirilor și a legăturilor pasionale din lumea culturală, surprinse în desfășurarea lor tumultuoasă: Brecht și numeroasele femei din viaţa sa, Picasso și iubitele lui, Sartre și Simone de Beauvoir, F. Scott Fitzgerald și Zelda, Henry Miller și Anaïs Nin, Dalí și Gala, Marlene Dietrich și Josef von Sternberg… La Berlin sau la Paris, în Ticino sau pe Riviera, protagoniștii acestei istorii agitate își trăiesc poveștile de dragoste cu frenezie, uneori cu disperare, în timp ce norii războiului se adună tot mai ameninţător la orizont după Marea Criză Economică și venirea la putere a naziștilor în Germania.
Florian Illies (n. 1971, Schlitz, Germania) este jurnalist, istoric al artei și scriitor. A studiat istoria artei și „Noua Istorie” la universităţile din Bonn și Oxford. A lucrat ca editor al secţiunii culturale la unele dintre cele mai prestigioase ziare germane, precum Frankfurter Allgemeine Zeitung sau Die Zeit. Este cofondator al revistei de artă Monopol. A devenit cunoscut mai ales după publicarea primei sale cărţi, Generation Golf (2000), consacrată anilor 1980 și unei generaţii „prea puţin revoluţionare”, care a ajuns în scurt timp bestseller. În 2001 și 2003 a publicat volumele Anleitung zum Unschuldigsein. Das Übungsbuch für ein schlechtes Gewissen, respectiv Generation Golf zwei, în care încearcă să consolideze tezele din Generation Golf. Un alt succes al său, 1913. Der Sommer des Jahrhunderts, a apărut deja la Editura Polirom în două ediţii (1913. Vara secolului, 2016, 2020).
FRAGMENT
„Ce primăvară a fost pentru Bertolt Brecht! În Lunea Paştilor are loc premiera piesei Pioniere in Ingolstadt (Pionieri în Ingolstadt), scrisă de fosta sa iubită Marieluise Fleißer, la teatrul de pe Schiffbauerdamm. El scrie în program: „În piesă se pot studia anumite universuri de sentimente atavice şi preistorice”. De exemplu, universurile preistorice de sentimente ale lui Bertolt Brecht. În piesă, servitoarea Berta află că iubitul ei Korl nu doar că are şi alte femei, ci e şi căsătorit şi e chiar tată. Exact acest şoc l-a avut Marieluise Fleißer cîndva cu Brecht. De aceea o pune pe Berta să se lamenteze: „Am omis ce era important. Am omis dragostea”. La scurt timp după premieră, Brecht trece la acţiune, pentru că de fapt el n-ar vrea să omită nimic în viaţa lui, nu doar amorul. Pe 10 aprilie 1929 se căsătoreşte cu Helene Weigel, cu care are deja un fiu. O descrie ca „bonomă, severă, curajoasă şi neiubită”. S-ar putea spune deci: în toate, exact contrariul soţului. Căci ce face acesta imediat după ce spune „da” la oficiul stării civile din Charlottenburg? Se duce la gară să-şi întîmpine iubita, Carola Neher. Ghinionul e că Bertolt Brecht ţine încă în mînă buchetul de cununie, nişte narcise ofilite. Pe peron îi mărturiseşte că s-a căsătorit cu o jumătate de oră în urmă cu Helene Weigel, ceea ce era „inevitabil”, dar în fond „neesenţial”, iar ea îi aruncă buchetul ofilit la picioare şi se întoarce furioasă. Făcuse tot drumul de la Davos, unde îşi îngrijea soţul muribund, poetul Klabund, numai ca să afle că Brecht se căsătorise din nou, şi tot nu cu ea. Şi mai puternic a fost şocul pentru Elisabeth Hauptmann, cea mai apropiată colaboratoare şi mai intimă iubită a lui Brecht în primăvara lui 1929. Aflînd despre această căsătorie, încearcă să se sinucidă în locuinţa ei. Dar nu e un motiv de îngrijorare. Imediat ce se reface fizic şi mintal, începe să scrie o nouă piesă cu titlul – nu e o glumă – Happy End.
Îl întreabă dacă nu vrea să îi scrie el cupletele pentru o treime din onorariu. Pentru asta, Brecht are însă nevoie de ajutorul lui Kurt Weill. Preferă să se apuce imediat de lucru la piesă, împreună cu Elisabeth Hauptmann, într-o vacanţă de creaţie înBavaria Superioară. Cînd, în iulie, încep repetiţiile pentru Happy End, Brecht arată ce înţelege el personal printr-un final fericit: în piesa uneia dintre iubitele lui, cealaltă iubită, Carola Neher, interpretează rolul principal, fiindcă tocmai se află la Berlin, iar soţia sa primeşte un rol secundar, un personaj numit „femeia insignifiantă”. Rolul principal masculin îl joacă Theo Lingen, noul partener al fostei soţii a lui Brecht, Marianne Zoff, şi tatăl vitreg al fiicei sale Hanne (într-adevăr, nu e uşor să ţii evidenţa). Plăcerea sadică a lui Brecht de a vedea cum toate femeile lui suferă în același timp este ideală pentru scenă. Revista Uhu îl întreabă tocmai acum ce crede despre problema geloziei, la care Brecht declară ţanţoş: „Mic-burghezii sînt astăzi ultimii care prezintă această trăsătură cîndva tragică”. O scrie – şi îşi priveşte satisfăcut bustul de ghips de pe birou. Cel care se învîrteşte astfel în jurul propriului eu e în pericol să ameţească. Dar, în cazul lui Brecht, pericolul îi pîndește mai curînd pe toţi cei din jurul lui, din momentul în care îndrăznesc să-l tulbure în rotaţia sa continuă.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Bruno Nascimento / Unsplash
scrie un comentariu