Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul Malvinița. Așa se scrie dragostea. Epistolar erotic. parCurs de comunicare creativă de Eugen Istodor.
O carte cu totul aparte, Malvinița împletește o poveste de epocă despre iubire cu reacțiile și experiențele studenților din vremea noastră. Din scrisori, bilețele și tot felul de însemnări, se conturează povestea Malvinei Engler, o evreică născută la Cernăuți și absolventă de Litere, ajunsă la București în anii 1930. Așezate în ordine cronologică, scrisorile ei și mai ales cele primite de la nenumărații amanți – uneori romanțioase și naive, alteori prozaice și interesate, dar mereu pitorești – îi reconstituie viața amoroasă de-a lungul cîtorva decenii, pînă în anii 1960. În contrapondere, în prezent, la cursul de scriere/comunicare creativă al lui Eugen Istodor de la Facultatea de Litere din București, studenții și profesorul discută cu și despre Malvinița și îi scriu scrisori, alcătuind împreună o poveste în poveste.
Eugen Istodor este jurnalist, absolvent al Facultății de Litere, Universitatea din București. Doctor în sociologie, cu o cercetare despre umor coordonată de profesorul Vintilă Mihăilescu. Între 1990 și 2011 a fost senior editor al publicației Cațavencu, săptămînal incomod, devenită din 1992 Academia Cațavencu, și semnatar al rubricilor de interviu și reportaj. Între 2011 și 2014 a fost reporter la săptămînalul Cațavencii. A colaborat cu Cotidianul și cu Dilema veche și este fondatorul secțiunii Perspektiva de pe HotNews.ro. Este cadru didactic la Departamentul de Științe ale Comunicării din cadrul Facultății de Litere. De același autor la Editura Polirom: Viețașii de pe Rahova (2005, 2008), Cartea vieții mele (2007), Dicționarul ideilor fixe. După 20 de ani (2009), 101 cărți românești de citit într-o viață (2012) și Cațavencii și tribul lor (2018).
FRAGMENT
Încerc să aștern câteva rânduri, căci, desigur, nu vor avea nici o logică, nici o continuitate, căci atât de multe aș avea de spus, încât un haos, nebulos, îmi bate gândul.
S‑au scurs atâtea luni, cari mi‑au dăruit o fericire poate prea intensă, căci din această cauză am sorbit cupa amărăciunii cu atât nesaț.
Mi‑e cugetul pustiu și apăsător ca o zi de toamnă cețoasă. Nu mai am astâmpăr, căci de azi drumurile noastre se despart, pentru o vreme sau poate definitiv! 1940!
Va fi punctul de plecare către culmile accesibile unui pământean, ca neantul va lăsa perdeaua greoaie, ducând un suflet, un corp atât de terfelit, care are totuși sensibilitatea caracteristică acestor indivizi.
De nu voi putea învinge definitiv sfărâmând această hidră producătoare de iluzii. Tu urmează‑ți calea senină, având conștiința împăcată că numai tu ai putut reuși, chiar dacă bunăvoința ce o arăt se va opri aci. Îți trimit aceste petale, sensibile, care sigur se vor ofili, petale mângâiate de cugetul meu; privește‑le totuși cu încredere, căci dragostea nețărmurită ce‑ți port va învinge. Trebuie pentru ca Tu să fii Femee, iar eu Bărbatul Tău!
Paul
4 ianuarie 1940
***
24 II 1940
ora 10 seara
Îți scriu atât de curând, căci amintirea convorbirei noastre e mai obsedantă, la ceasurile zece ale serei, atunci când numai de o jumătate de oră ne‑am despărțit.
N‑am ordine în idei și nici n‑o doresc, însă tot ce‑mi trece prin minte, imagini, visuri, iluzii, căci felul tău de a te comporta dă această senzație, cred, oricărui muritor.
A trecut și ziua de astăzi, grea, apăsătoare ca o zi întunecată… ca atunci când ploua la Bușteni odinioară, în alte timpuri, era frig și eu stăteam ceasuri întregi nemișcat în fața chemineului… așteptam oare ce? Nici eu nu știu!
Un telefon insistent mă trezea la realitatea pe care n‑o doream. Şi atunci răspundeam agale, indiferent acelui… orișicui! Eram în altă lume!
Ştii, Maditta, eu, întotdeauna am avut lumea mea aparte, care trăia în sufletul meu și pe care o păstram numai pentru mine! Era o lume de basme, o lume prea delicată, prea snovă pentru a o putea împărtăși cu oamenii!
Nici n‑ai crede, poate, că de multe ori, obosit de dans sau de excesele ce le făceam la Cannes, cu năzbâtiile tinereții, mă trânteam în pat și mă gândeam… nu sunt eu – nu doresc aceasta – nu e lumea pe care o visez – nu sunt mulțumit – nu pot fi așa fericit, nu, nu, nu! […]
Astfel s‑au scurs multe luni, ani, dar totul era în zadar. Te căutasem pe coasta Mediteranei și la poalele majestuoase ale Alpilor și la țărmul de cari se spărgeau vijelios valuri la Piorrite și la umbra palmierilor ce stau de strajă la porțile Saharei… dar aceiași descurajare. O tristețe de nedescris îmi cuprinsese făptura, căci ajunsesem la convingerea că eram o fire patologică, cărei îi lipsea cea mai suptilă și sensibilă manifestație. Adesea încercam să mă resemnez că omul trebuie să se supună soartei, care, dacă fusese destul de darnică cu mine în alte lucruri, mă dispensase de aceia ce doream cel mai mult! […]
Paul
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Joanna Kosinska pe Unsplash
scrie un comentariu