Mema cu titlul ăsta e următoarea: prin vară, la un moment dat, cei de la Dezarticulat, pe pagina lor de Instagram, au scris că, din cauza necomplianței lui Radu Demetriades, renunță la orice colaborare cu el. Iar eu am glumit cu Roxa David că gata, pot să iau eu titlul Gioco di mano pentru al 2-lea meu volum de poezie, că oricum sunt expertă în așa ceva. Când au revenit și au spus că totuși publică volumul, am fost neagră de supărare. Atât de neagră de supărare, că am uitat de orice gioco di mano pentru o perioadă.
Dacă am mai spus asta și despre alte volume de poezie, iar acum mă repet (deci mi-am pierdut toată credibilitatea), îmi pare rău, but here’s the thing: există viață înainte de Gioco di mano și există o cu totul altă viață după lectura acestui volum-memă superbisim.
Pentru toți cei care au trăit sub o piatră unde nu se difuzează umor literar de calitate (îndoielnică sau nu), cândva anul acesta, cred (sper să nu mă înșel), și-a făcut apariția un nene very old pe numele de Radu Demetriades care susține că: 1. a fost consultant al Securității; 2. a fost șofer pentru Che Guevara (Viva la revolucion!) și 3. că trăiește în Argentina (don’t cry for me, Argentina!). Gurile rele spun că Radu Demetriades nu există și că, de fapt, e un produs colectiv al celor de la Trepanatsii/Dezarticulat. Întrebarea mea e: contează dacă există acest nene very old, fost securist (deși el o să insiste că a fost „decât” consultant al Securității) care își asumă identitatea altcuiva? Face mai mult rău prin asta decât a făcut prin faptul că a fost securist? Nu cred.
Acesta fiind contextul din jurul volumului, cui se adresează el? Eu zic că mai puțin zoomerilor și mai mult milenialilor. Sau oricum, trebuie să ai și referințe comuniste destule înmagazinate în arhiva personală, prin intermediul propriei experiențe sau prin lecturi, emisiuni, memorabilia, povești spuse la gura sobei de către părinți. Așa că recunosc că mie mi-au scăpat din ele. Pe alocuri, am avut senzația de volum scris de un boomer care se străduiește prea mult să fie cool, să pară că e ieșit în lume, pentru a vorbi de comunism. Dar nici eu nu sunt MILENIALA prin excelență, că m-am născut în prima parte a anilor ’90, deci, cum ar spune Susana, vibe-ul e de zoomeriță.
Overall, e un volum care își respectă premisa de la care a pornit, aceea de a povesti viața unui fost securist care s-a plimbat prin lume și care are tot felul de referințe din comunism. E un volum destul de hibrid și fluid în materie de vibe și referințe. De exemplu, în poemul care deschide volumul avem:
„ferească dumnezeu/ dragilor/ să mă fi întâlnit/ în anul de grație/ 1968/ prin hollywood/ stagiu de practică/ și schimb de experiență/ între servicii și etc/ marea deschidere către/ vest/ aveam pregătit «în caz de orice»/ un pașaport de filipine/ un trancan Carpați/ o pungă din mătase plină cu cocaină/ de la fidel castro/ și cetățenie rusă/ jucam rolul de «laborant» al unei/ «clinici de dezintoxicare» a securității/ unde se testau pe hipioți dependenți de heroină/ cu aprobarea siaiei/ lsd românesc/ făcut la cugir lângă fabrica de/ armament/ acolo unde muncitorimea construia cu precizie arma/ draco/ e foarte adevărat zvonul/ că lsd-ul românesc/ i-a «programat»/ pe charles manson/ pe lee harvey oswald/ pe unabomber/ să facă și să dreagă/ aveam «prieten» un polițist/ care investiga crimele tate-la bianca/ și el susținea că charles manson/ își tatuase un aro 244/ pe penis” (pp. 8-9).
Având în vedere și referința la Charles Manson, nu doar la Hollywood, cred că avem pe cineva care a văzut Once Upon a Time in Hollywood și e posibil să-i fi și plăcut, doar că în acest scenariu, undeva în Hollywood, în 1968, când oricum aveau loc o grămadă de proteste studențești, un securist își face stagiul în acest oraș al pierzaniei. Cine sunt eu să contest adevărul factual al lsd-ului românesc fabricat în Cugir, mai ales în 1968? Cu ce am o problemă formală e faptul că toate aceste „” devin enervante în economia poemului. Ne-am prins, domnule Demetriades: sunteți un fost securist care pretindeți altceva decât făceați de fapt în 1968. Cred că pe parcurs v-ați dat și dumneavoastră seama de problemă, că ați renunțat la atâtea ghilimele (cred că n-ați mai avut deloc), dar pentru coerență, ar fi trebuit să colaborați mai strâns cu editura la partea de editare.
Altfel, e foarte mobil și adaptabil domnul Demetriades, pentru că se plimbă prin tot felul de medii și referințe, iar eu apreciez acest lucru:
„de pe aeroport am fost preluați/ și conduși/ într-o dacie neagră cu număr ocult/ de către un șofer care semăna/ cu silviu faiăr” (pp. 10-11), „aveam criza vârstei de mijloc/ la 50 de ani/ și făcusem deja/ 10 drumuri cu valiza securistă de bani/ în insulele cayman/ vizita s-a încheiat abrupt/ cu sex nebun în grup/ în buncărele de la granița albaniei” (p. 22), „luna decembrie a anului 1989 m-a prins/ într-un hotel din deșertul sonora/ din mexic/ misiune greu de explicat/ implica câteva tone de cocaină/ gropi în mijlocul deșertului/ și o geantă de cocaină/ stăteam în chiloți în pat și mă uitam/ la ventilatorul imens cu pale de lemn de pe/ tavan” (p. 18)
Şi lista de referințe poate continua, inclusiv cu poemul în care este amintită experiența dezvoltaționistă a României în Libia sau poemul în care domnul Demetriades povestește despre cum a vrut să elimine monarhia din România cât încă era infantă.
Nimic nu-i scapă dezvoltaționismului românesc plantat de oameni de vază ca domnul Demetriades pe alte meleaguri. Important e să se vadă ramificațiile acestui dezvoltaționism peste tot în lume, dar și în viața personală (timid și doar uneori) a unui fost securist. Este un experiment poetic reușit? Da și nu? Este un volum memorabil și este oficial preferatul meu pe anul acesta, nu mă interesează ce spun haterii, dar cred că este prea dens. Dacă vrei să-l citești din one sitting, n-o să-ți iasă, la fel cum nici din two sittings n-o să-ți iasă. E de consumat cu moderație. Și cu repetiție probabil, dacă vrei să treci prin toate referințele. De asemenea, it gets kinda old să tot repeți aceeași glumă, chiar și când aceste contexte în care se repetă sunt dezvoltate și se ramifică. Și s-ar putea să fie prea dependent de hype-ul creat în bulicica socialistă.
jocher (fragmente)
eu și regele mihai învățam în aceeași clasă
în presă se mințea că învață într-o clasă mixtă de
fii de bogați și de fii de țărani
dar era doar piar
eram decât fii de bogați
și ne uram unii pe alții
dar cel mai mult îl urau pe regele mihai
căci toți doreau bineînțeles să fie în locul lui
în afară de mine
care
îl uram pentru că lupta de clasă
[…]la 16 ani reciteam deja operele lui marx
în original
și purtam dezbateri lungi în germană cu
mihai
în curtea castelului peleș
după o petrecere de pomină
prin anii 40
în care ne serveau țărănci și țărani din
prahova și argeș în
costume populare
diafane
i-am pus otravă în băutură dar
printr-un context de împrejurări
a băut-o
unul dintre nepoții industriașului malaxa
a murit în chinuri
cu spume la gură
și m-am bucurat că s-a mai dus un
exploatator
dar m-am și întristat că nu l-am lichidat pe
mihai
[…]apoi am plecat din țară
pentru o perioadă
tot în numele partidului
dar înainte să plec
le-am cerut tovarășilor
un nou buletin
m-au întrebat
„cum vrei să te cheme
poți alege orice nume”
le-am zis
după o criză
de
râs
că
mă
voi
numi
demetriades
radu demetriades
Radu Demetriades, Gioco di mano, Editura Dezarticulat, anul publicării: 2022, nr. pagini: 92
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu