cronici kooperativa poetică poezie recomandări

Efectul dispersiei luminii asupra lumii – despre cartea Denisei Ştefan, „Unicorn la păscut”

De mult nu mi s-a-ntâmplat să dau de o carte de poezie despre care să simt că-mi place de la primele rânduri. Gata, asta e, mi-am zis atunci când am răsfoit – și nu am mai putut lăsa din mână – al doilea volum de poezie al Denisei Ștefan, Unicorn la păscut, publicat în frumos-primăvăraticul început de an 2024 de Editura Alchimică (și scriind asta tocmai mi-am adus aminte că pe vremuri demult apuse editurile aveau bunul obicei de a menționa la finalul cărților luna și anul BT-ului/bunul de tipar).

Mai întâi că formatul relativ redus al volumelor colecției Dorsia e foarte practic plus că grafica copertei, cu reproducerea lucrării Sometimes I Think Mauve is All Right With Me a pictorului Nicolae Comănescu, este fix ce trebuie.

Mai apoi, am constatat la sfârșitul lecturii, recomandarea de pe coperta IV a fondatorului & coordonatorului colecției, Dan Sociu, nu dezamăgește în nicio privință: „Ce se simte imediat [la scrisul Denisei Ștefan, n.m.] e personalitatea, vocea”. Vocea poetică distinctă, pregnantă fără emfază, rafinat-autoironică, matură, transparent-incluzivă, care te prinde și te face să citești în mers fără să te mai poți desprinde de volum. Cel puțin așa mi s-a întâmplat mie de îndată ce am ieșit pe ușa librăriei. A trebuit să mă opresc de vreo două-trei ori ca să pot continua să citesc, cu o bucurie a descoperirii crescândă, măcar să nu dau peste oamenii din jur sau să mă împiedic tălâmb.

Fiindcă din capul locului, fără false/inutile menajamente sau pudori, poemele Unicornului (ne) spun lucrurilor pe nume, in our face – vezi de suporți să te vezi așa cum ești în lumina fin-ascuțită ca o lamă de bisturiu a realității acestei lumi greu/imposibil de tolerat:

„curând planeta se va scufunda într-o baltă de vin roșu

soarele se va urca peste noi în tramvaie ne va incinera


bărbații heterosexuali fără empatie conduc lumea

salvarea e întinsă pe burtă între noi

cineva își ține bocancul pe gâtul ei

dar nimeni nu face nimic”

De dincolo de textele Denisei Ștefan, prin masa lor coerent-analitică/palpabilă & (numai) aparent abrazivă, răzbate o vulnerabilitate rănită bine camuflată/blindată – un nou/același mal du siècle pe cât de just și profund, pe atât de fragilizant și tocmai de aceea dificil de expus percepțiilor publice altfel decât (deocamdată) printr-un perete vitrat securizat.

Muzica acompaniază neîntrerupt tot acest parcurs al autocăutării/autoafirmării, pretext de redefinire precisă & evoluție, de retrasare a limitelor de ignorat sau a blocajelor de surmontat + nevoie organică de transfigurare: „vreau să incubez muzica în mine/fiecare mișcare să aibă simfonia ei”. Referințele abundă și invită la explorare derulând un playlist personal care merită ascultat pe îndelete pentru a pătrunde atmosfera sonoră a volumului. Cello Concerto stă mărturie muzicalității & ritmicii intrinseci a textelor – nimic mai mult, nimic mai puțin, nimic mai frumos.

Temele grele/complexe/complicate ale contemporaneității dau substanță și sens volumului: capitalism, consumerism, comunități, „extramegaturbosupracosmicanarhie”, singurătate, identitate, relații intrafamiliale, boală/suferință fizică, extremism, ecologie/protecția animalelor, lgbt, parteneriat civil, you name it. Pentru toate, întru totul, expunerea e limpede/transparentă și concisă, într-un dialog continuu, lipsit de false orgolii, cu cititorul. Detaliile nu apar nici exhibate, nici supralicitate, echilibrul și luciditatea sunt liniile principale de ghidaj, astfel că textele, în calupuri bine dozate, deschid direcții de reflecție multiple și la o recitire atentă pot cauza – aviz firilor ultrasensibile – trezire de conștiință, apropiere, comunicare, chiar regăsire de sine și de tot:

„sunt

o mașinuță barbie

cu o bombă atomică în portbagaj

sunt

cât mine de mare

cât mine de mică

încerc să conduc prudent”

Denisa Ștefan își privește/relatează lumea cu acuitate și, fără să ia în calcul opțiunea facilă a resemnării, dat fiind că își aparțin reciproc = se cunosc perfect din interior, o diagnostichează cu un soi de detașare rănită, dar lipsită de resentimente ultimative, cu speranța posibilității recuperării a orice ar mai putea fi cumva recuperat/salvat din această serie interminabilă de incomprehensibilități/ratări/incompatibilități ale contemporaneității, cu o așteptare care nu mai așteaptă nimic deși speră până la capăt. Ca în delicatul superb poem închinat Mamei Univers, Mother (play God):

„tu știi că nimic nu moare, totul se transformă.


știu că totul e energie și că nu tu ai creat cruzimea,

mi-ai arătat viața din pământ și exploziile tale

mai puternice decât universul

pentru că tu ești universul

iar noi suntem aici din probabilitate.”

Nimic mai frumos, nimic mai adevărat, nimic mai fragil, nimic mai puternic.

Aproape că nu-mi mai vine să comentez altceva (deși aș mai avea de zis, desigur), ci doar să citez într-una din zisele extrem de bine formulate/sumarizante = manifestele temperat-înflăcărate ale acestui onest și febril Unicorn, pentru că nu prea e nimic altceva de comentat – versurile constatări/îndemnurile la deșteptare sunt acolo/aici și nu așteaptă decât să fie citite cu voce tare/citate și conștientizate, puse la treabă/afișate în autobuze și tramvaie/graffitizate pe pereții blocurilor sau clădiri ale instituțiilor publice de-aiurea, băgate dracului la cap odată. Poftim de te citește, lume, vezi-te cum ești. Ca aici:

„niciun câine nu poate linge

toată durerea

nicio pisică nu poate zgâria

toată prostia

nicio pasăre nu poate blestema

toată violența

niciun prieten invizibil nu-ți poate

oferi siguranța de care ai nevoie

oricât ai căuta”

Sau aici:

„aprindeți lumina lăsați greierii

să intre deschideți-vă creierii

plonjați în posibilități

plonjați în probabilități

nu în ură și discriminare

deschideți larg ușa

și lăsați curenții de aer

să vă poarte mai aproape

drepturi, egalitate, dreptate

Și aici:

„doresc să arăt lumii cât de frumoasă

e lumea dar fiecare acțiune și reacțiune

sunt egale cu pierdere de energie

aș vrea să explodeze culorile de pe ecrane

să se lipească direct de retinele voastre

spumă și fâsâit să vă iasă din gură și nas”

Iar aici o imagine ce m-a izbit ca o fotogramă creată de IA/Inteligența Artificială:

„vreau să fiu un câmp plin de ciuperci colorate

la marginea unei păduri fermecate

o civilizație neștiută de nimeni

după ce trupul meu stătut și supt va muri”

Poezie valoroasă, militantă, puternică & fragilă totodată – asemeni luminii albe descompuse prin dispersie în fascicule colorate – ancorată solid în realitatea timpului său, la bine și la rău. Căci numai vidul e nedispersiv. Poeme de recitit/de recitat/de reușit.

Până una-alta citește, mă, și tu – trebuie. 🙂

Denisa Ștefan, Unicorn la păscut, Editura Alchimică, Colecția Dorsia, anul publicării: 2024, nr. pagini: 98

Cartea poate fi cumpărată de la:

Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!)


Fotografie reprezentativă: Harshil Gudka / Unsplash

despre autor

Sorin Smărăndescu

Născut în 1971 la Timișoara, a debutat în 1995. Scrie poezie și proză scurtă.
Autorul volumelor de vorbă cu Su(s)pusul (poezie, 2000, Eubeea), blurat (poezie, 2011, Brumar) și reverse motion (proză scurtă, 2011, Eubeea). Figurează în antologia de poezie contemporană românească „Meridiane lirice - 113 poeți contemporani” (2013, Armonii Culturale).
Laureat, în 1998, al premiului Editurii Institutul European la Festivalul Naţional de Poezie Junimea (ediţia a VI-a), Iaşi, și al premiului revistei Minerva la Festivalul Naţional de Poezie Gheorghe Pituţ (ediţia a III-a), Beiuş.
A publicat în diverse reviste literare - Orient latin, Orizont, Convorbiri literare, Luceafărul, Mafia Sonetelor, Revista de povestiri, OPT motive, Noise Poetry, LiterNautica, Sud, Steaua Dobrogei, Timpul Chișinău, Banchetul, WordCity Literary Journal (Canada), Literomania, Familia, Planeta Babel, citestema.ro/Kooperativa poetică, Cronograf, liternet.ro, Prodigy Magazine (SUA) și altele.

scrie un comentariu