Doamnelor și domnilor, închei aici primul sezon al interviurilor „marca” Radu Găvan, cu inepuizabila Eli Bădică, coordonatoarea colecției „nʼautor”, de literatură română contemporană, de la Editura Nemira.
Pe cei care nu pot trăi fără interviurile mele, până când revin cu o nouă serie de dialoguri, îi invit să le recitească pe primele. Sunt 8 episoade, ca în primul sezon Twin Peaks. Pentru că, nu uitați: Scriitorii nu sunt ceea ce par.
Eli, trebuie să-ți mărturisesc că îmi place de mor prenumele tău. Eli, Eli, Eli, de o mie de ori Eli! Are și o poveste? Te rog, spune-mi că are o poveste!
Ha, ha, mulțumesc frumos! Recunosc că nu mă așteptam la întrebarea asta, cu atât mai puțin așa, ex abrupto. Firește că are o poveste, una pe care o știu pe deplin o mână de oameni, de fapt, dintre cei mai apropiați; și asta nu neapărat pentru că vreau să fiu misterioasă (deși un strop de mister n-a făcut niciodată rău nimănui, cu atât mai puțin unei femei, nu?), ci pentru că cei din jurul meu au luat lucrul ăsta ca atare – oamenii sunt curioși de obicei să știe dacă ăsta e prenumele din buletin, dar mai departe de răspunsul meu negativ am mers rar.
Așadar, pentru că intuiția ta a fost excelentă, e prima dată când îi dezvălui povestea – și-mi asum și patetismul care vine odată cu ea și, poate, și ușoara stranietate. Încerc să fiu succintă. Am două prenume, primul dat de nașii mei, celălalt ales de mama mea. Acasă am fost mereu identificată cu primul, așa că, atunci când am intrat la școală, mi-am păcălit învățătoarea că prenumele pe care-l folosesc cei din jurul meu este cel de-al doilea. Voiam să-i testez și lui sonoritatea, să văd dacă mă regăsesc în el. Mi-amintesc ce șoc a avut mama mea când a fost prima dată la o ședință cu părinții, învățătoarea vorbea despre mine, iar ea habar n-avea. S-au lămurit mai târziu, grație numelui de familie, și au râs pe seama mea. Toți profesorii și colegii mei din învățământul primar până la finalul celui liceal m-au cunoscut și mă știu după prenumele acela, iar ai mei s-au obișnuit cu asta de-a lungul anilor. Toate rudele mele se raportează la mine, însă, cu celălalt.
În spațiul domestic eram cineva, în cel exterior, altcineva. Singura problemă era că nu simțeam că sunt eu în niciunul dintre ele. Și, odată cu teribilismul preadolescentin, mi se părea și că ambele sunt mult prea comune, prea… banale. Drept să spun, pur și simplu nu mi-au plăcut niciodată prea tare (pentru mine; se vede și din faptul că nici măcar acum nu vreau să le numesc). Și nu mă împăcam nici cu ideea că nu sunt alegerile mele. Dar am încercat. Cum am încercat și o mulțime de pseudonime, porecle, prescurtări ș.a.m.d. Ei, și-n toată căutarea asta identitară, „soluția” a venit tot de la mama mea, fără să știe. Mă alinta, încă de când eram mică, mică, Leli. La un moment dat, am îndepărtat primul „l”, iar asta mi-a dat senzația că sună mai serios, așa, dar nici prea serios. Mi-am zis că asta-i combinația ideală și, în clipa în care am intrat la liceu, am început să mă prezint în afara școlii (unde aveam o colegă de clasă căreia i se spunea astfel deja, prescurtare de la un alt prenume) și-n afara casei Eli. Am mers în paralel cu toate până în primul an de facultate când, pentru că începusem să cred că prenumele ăsta mă reprezintă, dar și pentru că o pierdusem pe mama mea de doi ani deja (iar ăsta mi se părea un soi de omagiu adus memoriei ei, relației speciale pe care am avut-o cu ea), am continuat doar cu Eli. Încet, încet, mi-am schimbat numele adreselor de e-mail, pe cele ale conturilor pe care le aveam online și am renunțat la a semna orice text cu numele din buletin. De vreo 12-13 ani, sunt doar Eli. Acolo sunt eu, 100%. Și mă gândesc din ce în ce mai mult ca actele oficiale să reflecte lucrul ăsta.
Pari așa, cum să spun, o persoană Zen. Senină și restul. Totuși, ai și tu momentele tale „bune”? Cum faci când te superi – blestemi, dai cu karata, te refugiezi în Munții Căpățânii?
Ha, ha, din nou m-ai surprins, Radu (o să le par complet neserioasă cititorilor pentru că-mi încep cu „ha, ha” fiecare răspuns). Mă bucură că par astfel. Mă întorc din nou la mama mea, care zicea tot timpul că nici nu a simțit că a avut al doilea copil (am o soră mai mare), atât de cuminte și de tăcută eram când eram mică, aparent. Bine, am și început să vorbesc foarte târziu… (M-am „revanșat” după aceea, nu vă îngrijorați – și pentru cumințenia, și pentru tăcerea din primii ani de viață.)
Adevărul e că o parte din mine e așa cum spui, cealaltă, în schimb, e mai furtunoasă, mai… întunecată. Iar pe aceasta din urmă încerc de când mă știu să o țin cât mai mult sub control și cât mai departe de cei din jur – înțeleg sau încerc să înțeleg lumea din toate unghiurile care-mi sunt accesibile, văd sau încerc să văd părțile luminoase din orice experiență, din fiecare om, din toate cărțile, îmi impun să-mi reamintesc constant că nimic nu e iremediabil (în afară de moarte); învăț zi de zi, de fapt, să fiu Zen.
Ca să răspund și la întrebarea ta, da, nu fac excepție, am și eu momentele mele „bune”. Și nu sunt deloc, dar deloc plăcute. Nu cred că și-ar dori nimeni să mă prindă în clipele acelea, să-mi atingă limitele răbdării și pe cele ale înțelegerii. Nu blestem, nu e stilul meu, n-a fost niciodată, dar îmi scapă uneori câte-o invectivă, iar alteori ridic tonul. Pot fi și irațională în asemenea ipostaze. Dar cel mai greu cred că atârnă tăcerea – unde, cum ziceam, am experiență precoce. Nu dau nici cu karata, dar de doi ani m-am reîntors serios la sport, (și) pentru a elibera negativul ăsta din viața mea și a ajunge la un soi de echilibru. Dintre toate, înotul și yoga m-au ajutat cel mai mult. Și câteodată, când se acumulează lucruri, merg și la câte-o ședință de bag boxing. Uite, în izolarea asta pandemică, am practicat yoga, printre altele, în fiecare zi din ultima lună și jumătate, iar asta mi-a făcut mult bine. Cât despre refugiat, da și-aici, dar nu chiar în Munții Căpățânii, ci-n alte călătorii, alte locuri, alte zone – mai ales în cărți și-n muzică.
Ești coordonatoarea colecției de literatură română contemporană de la Nemira – nʼautor –, prin urmare citești o tonă de manuscrise. Spune-mi, te rog, care sunt „păcatele” pe care le întâlnești cel mai des? Ce criterii urmărești în primul rând când te apuci de un manuscris?
Aleg să menționez patru dintre cele mai frecvente și mai grave „păcate” întâlnite. Sunt, în primul rând, manuscrise care nu sunt scrise în limba română – n-au diacritice și/sau au atât de multe greșeli de exprimare, gramaticale ș.a.m.d., încât e un adevărat coșmar (mai ales pentru un filolog) să le parcurgi. Apoi, din păcate, la noi nu prea există buna practică a editării, iar asta se vede cu ochiul liber în majoritatea copleșitoare a manuscriselor. Suntem într-o permanentă grabă, nu avem răbdare, nu lăsăm textul să respire, nu ne întoarcem pe el, trimitem manuscrisul spre publicare imediat ce am terminat de scris o proză sau un roman (uneori chiar în timp ce scriem la el). Pentru că, firește, e genial/-ă. Și nu trebuie rescris nimic, niciun cuvânt nu trebuie schimbat, iese perfect din prima, exact cum e turnat în (sute de) pagini. Lăsând ironia deoparte, cred că lucrul acesta (care se întâmplă în toate domeniile care au legătură cu scrisul, nu numai în literatură) e foarte trist, uneori există potențial, dar execuția e atât de știrbă, atât de stângace, încât nu ai cum să corectezi, cum să îndrepți. De asemenea, pastișele sunt la ordinea zilei – iar acest lucru decurge din faptul că avem o cultură mimetică, că există un mare dezacord între a citi și a scrie (dacă până și o grămadă de scriitori „consacrați”, cu multe cărți publicate, nu citesc literatură română contemporană, de pildă, ce pretenții să avem de la debutanți?) etc. Și, deloc în ultimul rând (căci este esențial, din punctul meu de vedere), cele mai multe dintre textele pe care le citesc nu au nicio miză; altfel spus, te lasă la final cu întrebarea retorică agasantă Așa, și?
Cât despre criteriile pe care le urmăresc atunci când încep să citesc un manuscris, toate cele menționate mai devreme intră fără probleme în categoria asta. Ce contează cel mai tare sunt scriitura și povestea. Cu alte cuvinte, caut într-o carte o voce nouă, proaspătă, autentică, care are ceva de spus despre lumea în care trăim, despre umanitate, despre noi, cu toate nuanțele pe care acestea le pot avea.
În nʼautor ați publicat până acum 5 romane și 9 volume de proză scurtă. Mi se pare un raport neobișnuit. Iată, romanul, considerat Regele, este net depășit de proza scurtă. Este doar o întâmplare sau aceasta este direcția colecției?
Observațiile tale sunt pertinente, desigur. Da, vorbim despre un raport neobișnuit – nu numai pentru spațiul românesc –, da, romanul este încă favoritul etc. Răspunsul foarte scurt ar fi da și nu ori și, și, cum preferi.
Înainte de a lansa colecția în aprilie 2018, am avut mai bine de jumătate de an de analizat, de configurat toate detaliile. Atunci am hotărât, împreună cu Ana Nicolau, directorul general al Nemira și partenera mea în luarea deciziilor (fără inițiativa ei, fără încrederea și susținerea ei, n’autor nu ar fi fost posibilă în forma în care e acum, oricât de puțin sau de mult ar fi asta), că nu vom permite ca forma vreunui manuscris, genul acestuia să influențeze publicarea sau nepublicarea lui, nu am vrut să conteze nimic altceva în afara calității manuscrisului, a poveștii pe care o spune și a felului în care o spune – indiferent că o face printr-un roman sau printr-o serie de proze scurte. Altfel spus, volumele de povestiri nu ne-au „speriat”, nu le-am evitat – e cunoscut, sper, faptul că majoritatea editurilor (din nou, nu doar românești) încă se feresc să publice proză scurtă, în principal pentru că există această idee (nu fără fundament) conform căreia povestirile nu vând, nu sunt prizate la același nivel ca romanul. Însă poți stimula producția literară autohtonă doar într-o anumită măsură, restul se datorează „întâmplării”, adică vizibilității pe care a căpătat-o proza scurta în ultimii 5-6 ani, lecturilor, exercițiilor, cursurilor de scriere etc.
Obișnuiești să te ocupi de literatura altora, o activitate pe care, bănuiesc, o iubești. Cum rămâne cu literatura ta? Scrii și tu?
Din nou, supozițiile tale sunt corecte.
Într-adevăr, iubesc să fac ceea ce (m-am încăpățânat să) fac. Lucrurile se duc dincolo de selecție și editare, în spate e mult mai complex de atât. Și sper din tot sufletul ca abordarea pe care o am în această privință să se dovedească a fi, în timp, cea „corectă”, cea mai fructuoasă pe termen lung.
Oricât de frumos și de flatant sună sintagma asta, „literatura mea” nu există. Vorba lui Caragiale, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Momentan, cel puțin. Există, e drept, câteva poeme și câteva fragmente de dramaturgie și de proză rătăcite prin niște reviste, de pe vremea când eram elevă sau studentă, dar, din fericire, ele au fost semnate cu pseudonime sau cu numele din buletin (că tot discutam despre asta), așa că numai cineva foarte determinat le-ar putea dezgropa și mi le-ar putea atribui. Asta nu înseamnă că le reneg – sunt, totuși, parte din mine, din parcursul personal, din istoria mea măruntă –, ci că mă bucur că pot rămâne necunoscute, nu sunt altceva decât naivitățile specifice vârstelor respective, ca în atât de multe alte cazuri. Iar faptul că scriu de când mă știu nu e deloc special, e pur și simplu forma care mi-a fost cel mai apropiată pentru a mă raporta la mine și la lume, modalitatea prin care am reușit să gestionez și să înțeleg experiențele și trăirile pe care le-am avut/le am. Cuvintele au fost întotdeauna haina care m-a îmbrăcat cel mai bine, cu tot ce sunt. Asta nu înseamnă că ceea ce scriu e în vreun fel relevant sau măcar interesant pentru altcineva în afară de mine (uneori, nici măcar pentru mine). Dacă va deveni vreodată, promit că veți afla.
Am tot auzit zilele astea că piața de carte moare încet, dar sigur. Mă rog, presupun că același lucru îl putem spune și despre noi… Mă interesează să știu care e părerea ta: moare piața de carte sau se salvează la sfârșit, ca-n filme?
E greu să faci o astfel de afirmație tranșantă când sunt atâtea și atâtea declinări (piața de carte în criză, piața de carte în pandemie, piața de carte în general sau cea autohtonă etc.), atâția și-atâția factori care influențează industria asta ș.a.m.d. Fără îndoială, însă, contextul curent nu e deloc favorabil, ba dimpotrivă. Piața de carte e extrem de fragilă – iar cea românească, care abia își revenise după criza din 2008, cu atât mai mult –, trece acum prin încercări foarte dificile, cărora sper tare mult să le facă față – are nevoie de ajutor, în schimb, atât dinspre partea politică, cât și din partea societății. Propun să renunțăm la obiceiul ăsta împământenit de a face pronosticuri și a ne lamenta și să facem ceva, din ipostazele în care ne aflăm. De exemplu, să cumpărăm câte o carte, măcar din când în când.
Cum îmi ceri o opinie personală, trebuie să precizez mai întâi că sunt o fire pesimistă în raportul cu mine însămi și optimistă în relație cu exteriorul, lumea, oamenii. Și, de parcă nu era suficient de naiv pentru era asta, mai sunt și idealistă. Așa că nu am cum să cred că piața de carte nu va supraviețui, că nu se va putea salva ca-n filmele (proaste) cu happy-end. Nici nu cred că poate muri, de fapt; în cel mai rău caz, se va transforma. Pentru că poveștile sunt vitale pentru omenire, indiferent de forma pe care o capătă ori de felul în care ajung la noi.
Credit foto Eli Bădică: Maria Chirilă
scrie un comentariu