elefant.ro

În seria de autor Mario Vargas Llosa, Editura Humanitas Fiction publică „Elogiul mamei vitrege” – traducere de limba spaniolă de Gabriela Ionescu.

Dacă scenariile erotice din această carte nu-l fac să roşească nici pe cel mai pudic cititor nu este pentru că ar fi lipsite de îndrăzneală. Ci pentru că Vargas Llosa le transformă în artă pură, în joc, în frumuseţe. O familie deloc puritană, formată din don Rigoberto, tatăl, Alfonso, fiul puber, şi dona Lucrecia, mama vitregă, pare să fi descoperit secretul fericirii. Fiecare îşi trăieşte liber erotismul în forme multiple şi tot mai inventive, într-o casă unde totul este afrodiziac, până şi aerul pe care îl respiră personajele. Cititorul singur va decide dacă amoraşul, pajul cu chip de înger, Fonchito, e de fapt diavolul deghizat, aşa cum crede menajera Justiniana, o fată simplă şi nevinovată; are la îndemână un capitol despre o anume bunăvestire, poate cel mai plin de semnificaţii din tot romanul, şi care reprezintă una dintre cheile care descuie lacătul întregii poveşti.

Elogiu mamei vitrege rămâne, probabil, cel mai rafinat roman erotic contemporan. Şi, în acelaşi timp, o usturătoare lecţie de viaţă, dincolo de binele şi răul moraliştilor.

Traducere din spaniolă de Gabriela Ionescu

Cartea poate fi cumpărată de la:


Fragment

„Să împlineşti patruzeci de ani nu-i chiar aşa de îngrozitor“, se gândi doña Lucrecia, întinzându-se în cameră pe întuneric. Se simţea tânără, frumoasă şi fericită. Aşadar, există fericirea? Rigoberto spunea că da, „uneori şi doar pentru noi doi“. Nu era o vorbă-n vânt, o stare la care ajungeau doar becisnicii? Soţul ei o iubea, i-o dovedea în fiecare zi în mii de detalii delicate şi în aproape fiecare noapte îi solicita favorurile cu ardoare juvenilă. Şi el părea reîntinerit de când, cu patru luni în urmă, hotărâseră să se căsătorească. Temerile care o inhibaseră atâta vreme – prima ei căsătorie fusese un adevărat dezastru, iar divorţul o înfricoşătoare agonie provocată de avocăţei lacomi – se risipiră.

Din prima clipă luă în stăpânire noul cămin, cu mână sigură. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să schimbe decoraţiile din toate încăperile, pentru ca nimic să nu mai amintească de defuncta soţie a lui Rigoberto, iar acum domina casa cu dezinvoltură, de parcă ar fi fost stăpână dintotdeauna. Numai bucătăreasa, care era de dinainte de venirea ei, îi arătase o oarecare ostilitate şi a trebuit s-o înlocuiască.

Cu ceilalţi servitori se înţelegea foarte bine. Mai ales cu Justiniana, care, promovată de doña Lucrecia la rangul de subretă, se dovedi o adevărată mană cerească: eficientă, deşteaptă, foarte curată, de o devoţiune de necontestat.

Dar cea mai mare victorie era relaţia ei cu copilul. Fusese principala ei preocupare, înainte, ceva ce credea că va fi un obstacol de netrecut. „Un fiu vitreg, Lucrecia“, gândea pe când Rigoberto insista că trebuia să termine cu amorul lor semiclandestin şi să se căsătorească odată. „N-o să meargă niciodată. Copilul ăsta o să te urască întotdeauna, o să-ţi facă viaţa imposibilă şi, mai devreme sau mai târziu, o să ajungi să-l urăşti şi tu. A fost oare vreodată fericită o pereche atunci când între ei existau copii din altă căsătorie?“

Nu se petrecu nimic din toate astea. Alfonsito o adora. Da, acesta era verbul exact. Poate chiar prea adevărat. Sub cearşafurile călduţe, doña Lucrecia se întinse iarăşi, încolăcindu-se şi strângându-se ca o şerpoaică leneşă. Nu-i promisese că va lua premiul întâi pentru ea? Îşi aduse aminte de mutrişoara lui rumenă, triumful ochilor lui de culoarea cerului când îi întinse carnetul de note:

— Ăsta-i darul meu de ziua ta, mamă vitregă.

Pot să-ţi dau un pupic?

— Sigur că da, Fonchito. Poţi să-mi dai zece pupici.

Îi cerea şi îi dădea sărutări tot timpul, cu o exaltare care, uneori, o făcea suspicioasă. Oare copilul chiar o iubea atât de mult? Da, îl cucerise de partea ei cu toate aceste daruri şi dezmierdări când păşise în casa asta. Sau, oare, cum îşi închipuia Rigoberto stârnindu-şi dorinţa în poftele sale nocturne, în Alfonsito se trezea viaţa sexuală şi, poate, împrejurările îi încredinţaseră ei rolul de inspiratoare? „Ce prostie, Rigoberto. E încă aşa de crud, abia a fost la prima împărtăşanie. Ce absurdităţi îţi trec prin cap.“

Dar, cu toate că n-ar fi recunoscut cu glas tare un asemenea lucru, şi cu atât mai puţin faţă de soţul ei, când era singură, ca acum, doña Lucrecia se întreba dacă copilul nu descoperea într-adevăr dorinţa, poezia născândă a trupului, folosindu-se de ea ca imbold. Atitudinea lui Alfonsito o intriga, uneori părea deopotrivă nevinovată şi echivocă. Îşi aduse atunci aminte – era o scenă din adolescenţa ei pe care n-o uitase niciodată – de acel desen întâmplător pe care l-a văzut schiţat pe graţioasele picioare ale unui pescăruş pe nisipul de la Club Regatas; ea se apropiase să-l privească, sperând să afle o formă abstractă, un labirint de linii drepte şi curbe, şi ceea ce a văzut i s-a părut mai degrabă a fi un falus gârbovit! Era oare conştient Foncho de faptul că, întinzându-i braţele şi cuprinzând-o de gât aşa cum făcea, sărutând-o în felul ăsta apăsat, căutându-i buzele, depăşea limitele tolerabilului? Imposibil de ştiut. Copilul avea o privire atât de deschisă, atât de dulce, încât doñei Lucrecia i se părea imposibil ca acel căpşor rubicond al gingaşului prunc care poza drept păstor la serbările de Crăciun ale Colegiului Santa Maria să poată ascunde gânduri murdare, scabroase.

„Gânduri murdare“, murmură, cu gura înfundată în pernă, „scabroase, ha, ha, ha!“ Se simţea foarte binedispusă şi un fior fierbinte şi delicious îi curgea prin vine, ca şi cum sângele i s-ar fi prefăcut în mod miraculos în vin călduţ. Nu, Fonchito nu putea să-şi închipuie că se juca cu focul, efuziunile lui proveneau, fără îndoială, dintr-un instinct obscur, un tropism inconştient. Dar, chiar şi aşa, nu încetau să fie jocuri periculoase, nu-i aşa, Lucrecia? Pentru că atunci când îl vedea, mărunţel, îngenuncheat, contemplând-o de parcă mama lui vitregă ar fi pogorât din Paradis, sau când braţele lui subţirele şi trupul firav se lipeau de al ei şi buzele aproape invizibile, atât erau de subţirele, i se lipeau de obraji şi I le atingeau pe ale sale, ea niciodată n-a permis să zăbovească mai mult de o clipă, doña Lucrecia nu putea împiedica fiorul care o cuprindea,adierea de dorinţă. „Tu eşti cea care are gânduri murdare şi scabroase, Lucrecia“, şopti, strângându-se pe saltea, fără să-şi deschidă ochii. Va deveni într-o bună zi o bătrână gălăgioasă, precum erau câteva dintre tovarăşele de bridge? Acesta să fie demonul amiezii? Linişteşte-te, aminteşte-ţi că ai rămas văduvă două zile – Rigoberto, în călătorie de afaceri, ceva legat de asigurări, nu se va întoarce până duminică –, şi, apoi, ajunge cu trândăveala în pat. Scoală-te, leneşo! Făcând un efort să se scuture de plăcuta lâncezeală, apucă interfonul şi-i porunci Justinianei să-i aducă micul dejun.

Fata intră după cinci minute, cu tava, corespondenţa şi ziarele. Trase draperiile şi lumina umedă, tristă şi cenuşie de septembrie din Lima invadă încăperea. „Ce urâtă e iarna“, gândi doña Lucrecia. Şi visă la soarele de vară, la plaja cu nisipul fierbinte din Paracas şi la dezmierdarea sărată a mării pe piele. Mai era mult până atunci! Justiniana îi puse tava pe genunchi şi-i aranjă pernele ca să-i servească drept spătar. Era o brunetă sveltă, cu părul creţ, ochi vioi şi glas cântat.

— Este ceva ce nu ştiu dacă să vă spun, doamnă, murmură ea cu o mutră tragicomică, în timp ce-i întindea capotul şi-i punea papucii de casă la picioarele patului.

— Acum trebuie să-mi spui, pentru că m-ai făcut curioasă, ripostă doña Lucrecia, muşcând dintr-o felie de pâine prăjită şi sorbind o gură de ceai. Ce s-a întâmplat?

— Mi-e ruşine, doamnă.

Doña Lucrecia o privi, amuzată. Era tânără şi, sub şorţul albastru al uniformei, formele tru -puşorului ei se insinuau proaspete şi elastice.Oare cum arăta când soţul ei făcea dragoste cu ea? Era măritată cu portarul unui restaurant, un negru înalt şi vânjos ca un atlet, care o aducea în fiecare dimineaţă. Doña Lucrecia o sfătuise să nu-şi complice viaţa cu copii, pentru că era încă prea tânără, şi o dusese chiar ea la doctor să-i prescrie anticoncepţionale.

— Altă ceartă între bucătăreasă şi Saturnino?

— Este vorba despre copilul Alfonso, mai exact – Justiniana lăsă privirile în pământ, ca şi cum copilul ar fi putut-o auzi de la colegiul unde se afla, şi se prefăcu mai stânjenită decât era cu adevărat. Aseară l-am prins… Dar… să nu cumva să-i spuneţi, doamnă. Dacă Fonchito află că v-am spus, mă omoară.

Pe doña Lucrecia o amuzau aceste fâstâceli şi nazuri cu care Justiniana înflorea tot ceea ce spunea.

— Unde l-ai prins? Ce făcea?

— Vă spiona, doamnă.

Un instinct o avertiză pe doña Lucrecia ce urma să audă şi se puse în gardă. Justiniana îi arătă tavanul băii şi acum părea stânjenită de-a dreptul.

— Putea să cadă în grădină, ba chiar să moară, şopti ea, rotindu-şi ochii în orbite. De aceea vă spun, doamnă. Când l-am certat, mi-a spus că nu era pentru prima dată. S-a urcat pe acoperiş de mai multe ori. Să vă spioneze.

— Ce spui?

— Ce-ai auzit, răspunse copilul sfidător, aproape eroic. Şi o s-o mai fac, chiar dacă alunec şi mor, dacă vrei să ştii.

— Dar ai înnebunit, Fonchito. Asta e foarte urât, aşa ceva nu se face. Ce-ar spune don Rigoberto dacă ar afla că o spionezi pe mama ta vitregă atunci când face baie? S-ar supăra, ţi-ar trage omamă de  bătaie. Şi-ţi poţi rupe gâtul, numai uită-te cât e de înalt.

— Nu-mi pasă, răspunse copilul, cu o hotărâre fulgerătoare în ochi. Dar într-o clipă se potoli şi, ridicând din umeri, adăugă pocăit: E drept că tata o să mă bată. O să mă pârăşti?

— N-o să-i spun nimic, dacă-mi promiţi că n-o să te mai urci aici niciodată.

— Asta nu-ţi pot promite, Justita, exclamă copilul, întristat. Eu nu promit dacă nu pot să mă ţin de cuvânt.

— Nu inventezi toate astea cu imaginaţia ta tropicală? îngăimă doña Lucrecia. Ar fi trebuit să râdă, să se mânie?

— M-am frământat mult înainte să-mi iau inima în dinţi să vă spun, doamnă. Pentru că pe Fonchito, care-i aşa de bun, îl iubesc foarte tare. Dar am făcut-o pentru că dacă se mai urcă pe acoperişul ăla poate muri, v-o jur.

Degeaba încerca doña Lucrecia să şi-l închi puie acolo sus, pitit ca o mică sălbăticiune, pândind-o.

— Dar, dar nu-mi vine să cred. Aşa de cuminte, aşa de bine-crescut. Nu-l văd făcând aşa ceva.

— Cred că Fonchito s-a îndrăgostit de dumneavoastră, doamnă, suspină fata, acoperindu-şi gura cu mâna şi zâmbind. Să nu-mi spuneţi că nu v-aţi dat seama de asta, că n-o să cred.

— Ce prostii spui, Justiniana.

— Oare pentru iubire există o anumită vârstă, doamnă? Unii încep să iubească la vârsta lui Fonchito. Şi, mai ales el, care este aşa de nerăbdător pentru toate. Dacă dumneavoastră aţi fi auzit ce mi-a spus, aţi fi rămas cu gura căscată. Aşa cum am rămas eu.

— Ce mai scorneşti acum, neghioabo?

— Ce-ai auzit, Justita. Când îşi scoate halatul de baie şi se bagă în cada plină cu spumă, nu-ţi pot spune ce simt. Este aşa, aşa… frumoasă…Îmi dau lacrimile, ca atunci când mă împărtăşesc. Mi se pare că mă uit la un film, ţi-o spun.Mi se pare ceva ce nu-ţi pot explica. Poate de aceea plâng, nu?

Doña Lucrecia preferă să izbucnească în râs.

Fata prinse curaj şi zâmbi şi ea, cu priviri complice.

— Cred doar a zecea parte din ceea ce mi-ai spus, zise, în sfârşit, ridicându-se. Dar, chiar şi aşa, trebuie făcut ceva cu copilul ăsta. Să curmăm aceste jocuri de la rădăcină şi cât mai repede.

— Să nu cumva să-i spuneţi domnului, o rugă Justiniana înspăimântată. Şi-ar ieşi din fire şi poate l-ar şi bate… Fonchito nici măcar nu-şi dă seama că face ceva rău. Pe cuvânt că nu-şi dă seama. E ca un îngeraş, nu face diferenţă între bine şi rău.

— Nu-i pot povesti lui Rigoberto, sigur că nu, încuviinţă doña Lucrecia, gândind cu voce tare.

Dar prostia asta trebuie să ia sfârşit. Nu ştiu cum, dar repede.

Se simţea cuprinsă de teamă şi indispusă, nervoasă pe copil, pe servitoare şi pe ea însăşi. Cum să procedeze? Să stea de vorbă cu Fonchito şi să-l certe? Să-l ameninţe că-i va spune totul lui Rigoberto? Cum ar reacţiona? S-ar simţi rănit, trădat? Dragostea pe care i-o purta acum s-ar transforma în ură?


La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizaţia spectacolului (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016), Mătușa Julia și condeierul (2017), Lituma în Anzi (2017), Orașul și câinii (2017), Istoria lui Mayta (2019), Casa Verde (2019), Băieții și alte povestiri (2019), Chemarea tribului (2019), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2020), Elogiu mamei vitrege (2020).

În curs de apariţie: Povestașul


MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. După studii de literatură la Universitatea San Marcos din Lima între 1953 şi 1958, obţine doctoratul în litere şi filozofie la Universitatea Complu­tense din Madrid în 1959. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, de care divorțează de asemenea, după 50 de ani. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa.

În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here