Nu-mi propusesem să cumpăr neapărat azi recentul volum Spune-mi unde să apăs mai tare apărut la Editura Cartex, al doilea al Ramonei Boldizsar, mai ales că nu știam dacă a intrat deja în librării. Însă l-am zărit în raftul cu poezie, l-am frunzărit rapid și-am concluzionat că prețul e accesibil (adică ce-aș fi putut eu reține la prima vedere, cu atenția mea șfichiuitoare, despre un volum de poezie?! mda, mi se întâmplă și din astea). Cum încă nu m-am învrednicit să-mi procur volumul de debut al autoarei și, într-un fel, ne cunoaștem – virtual; am descoperit-o pe Ramona datorită susținutei & entuziastei sale activități online de promovare a lecturii, apoi ne-am aflat de o parte și de alta a ecranului la unul din atelierele Mornin’ Poets și, în consecință, în povestea antologiei Aripile cenușii ale păsărilor pe liniile de înaltă tensiune (Editura Brumar, 2024) – mi-am zis hai să profit de ocazie, să nu mă fac de râs dacă m-o întreba cineva-ceva-vreodată despre (adică pentru ce altceva mi-aș cumpăra încă o carte de poezie?! mda, uneori am și astfel de accese de mărunt oportunism).
[cineva-ceva-vreodată: …(cri-cri, cri-cri, se aud greierii)
eu: … și chiar mi-am luat noul volum de poezie al Ramonei Boldizsar!]
Acuma, ce să mai zic, odată ajuns acasă, dacă tot nu pot sta fără să pretind că citesc o carte (copiii, conștiincioși, cu gura pe mine: iar ești cu telefonul în mână?!), mi s-a părut ușor de ales între volumul de câteva sute de pagini al lui Rumi, în a cărui lectură m-am împotmolit pe la mijloc de câteva săptămâni, și proaspăta achiziție. Căci, nu-i așa, ce înseamnă șaizeșiceva de păginuțe de poezie contemporană pentru fals-experimentatul-blazat & autentic-superficialul-grăbit cititor aci de față (=eu)? Așadar m-am pus pe citit cartea Ramonei. Iar după ce am citit-o șnur (că nu m-am mai putut opri), am tras concluzia că m-am păcălit singur fiindcă n-am ales deloc o lectură ușoară. Dar m-am felicitat că am făcut-o, așa că am recitit-o (mda, rar, dar am pățit-o și cu alte cărți). Să precizez.
Detaliu pe care până acum îl trecusem cu vederea, Ramona Boldizsar a studiat Filosofia, or asta își pune amprenta, deși fără ostentație, pe textele ei din acest volum împărțit în trei secțiuni (maternity is the final boss; reverse harem. reverse identity. reverse ramona; poet turned into a foreign woman. Looking for ways to express things that evade the countrywoman predisposition or how to prove I have certainly been real at some point in this life).
Sigur, maternitatea – în sus, spre antecedență, și mai cu seamă în jos, spre descendență – își adjudecă prim-planul tematic al volumului, cel puțin aceasta pare să fie percepția cvasi-generală din ce am putut constata din recenziile de aiurea ale volumului. Vocea poetică lucid-detașată/subtil-penetrantă, „vocea de la o distanță de o mie și una de vieți”, redă subiectul în adâncime/articulat: „spune-mi unde doare ca să apăs mai tare”. Însă această voce lipsită de iluzii, așezată solid în vibrațiile sale profunde în ciuda fricilor/dezamăgirilor/tristeților de suprafață, vorbește despre (mult) mai mult decât atât. Ajuns la finalul cărții, prima dată/a doua dată, mi-a apărut limpede că nu numai despre maternitate este vorba aici, ci și despre o dureroasă căutare de sine a unui eu poetic brav în ciuda tuturor anxietăților care caută să-l copleșească, prin expunerea/înfruntarea directă, ponderat înfricoșată & deplin conștientă a propriilor vulnerabilități și a demonilor interiori care nu se dau întotdeauna duși cu ușurință – un self-aknowledgment, for better or worse, acum ori niciodată:
„momentele când nu am putut să tac și apoi am regretat două rupturi, nu cred în dumnezeu, nu știu să fac rimă ochii striviți când realitatea îmi oprește respirația și ce face fata asta cu viața ei?”
Căci:
„when you leave the door open little demons are said to crawl inside they are only bits and parts of the same negated self and sometimes they stay”
(aceasta din urmă fiind singura piesă floating/plutind fără titlu la începutul celei de-a treia secțiuni, în contextul în care o marcă a volumului sunt titlurile lungi ce, prin textura lor particulară, explicitează/rezumă/încadrează/conțin/descătușează poemele)
Mesajul volumului e dramatic intermediat de limba engleză, într-atât încât multe bucăți, chiar dacă sunt scrise în română, au titluri în engleză. Pe parcurs m-am simțit copleșit, iar la un moment dat chiar mi-am spus că aceasta pare mai degrabă o carte scrisă în engleză cu inserții de versuri în limba română. Ia să număr. Șapte texte integral în engleză. Numai 7/50? Nici măcar un sfert?! Ciudată întâmplare acest efect asupra percepției a ceea ce am citit. Ramona Boldizsar se exprimă cursiv în engleză și o descopăr astfel, categoric, ca autoare de expresie bilingvă. Iar acest melanj, amazing grace, lucrează într-un mod complex-rafinat nu numai asupra mesajului transmis, ci și asupra percepției timpului petrecut în compania acestei hipnotic-poematice inside story din Câmpia Română contemporană:
„and sometimes I want to shred things apart things that are not even remotely shreddable. What I think is, that’s how you get after a gendered childhood that’s what you get after years of feeling you are not good enough a Southern village where life is still slow and mothers still pray for firstborn sons.”
Cu toții adoptăm entuziaști/constatăm nepăsători/ignorăm/detestăm invazia englezei în limba română din ultimele decenii. Ceea ce ne oferă Ramona Boldizsar aici este o fotografie precis focalizată a fenomenului de internalizare decomplexată a fluidității bilingve. Take it or leave it, te privește dacă te lași dus de val sau te opui. Mi-am pus problema capacității necunoscătorilor de engleză de a accede acest volum în integralitatea lui. Let it be, timpul va decide.
Discursul acestei voci poetice de o sinceritate frustă, efluviu introspectiv-confesiv în format pe alocuri epistolar, te prinde și te face să zăbovești asupra versurilor, să reflectezi asupra greutății lor palpabile și poate chiar să le lași să te bântuie cu tonul lor așezat & grav. „Spune-mi unde doare ca să apăs mai tare”, se oferă autoarea, iar versul ei lucrează – doare unde/oriunde apeși/apasă – într-un gest pragmatic & inevitabil de embosare definitorie a retinei/a conștiinței, a sufletului însuși. Sinele multifațetat/fragmentat în cioburi („we are made of shards, not flesh”), printre crăpături/zgârieturi pătrunse de fiorul unei întristări vigilente, izbucnește & străpunge cu ascuțișul lui necruțător:
„(...) Nu te ascunde. Strânge din ochi și din pumni. La identități fragmentare nu se renunță, repetă după mine, I will not concede any self.”
Nicidecum altfel fetița-avatar, ancora de care eul poetic se agață încrâncenat/pe care o protejează/descoperă-acoperă:
„data viitoare când cineva o să-mi spună că sunt fată și fetele nu se poartă așa, o să plâng de furie în pernă și o să încep să urăsc”
Poemele funcționează foarte bine și indepedent, însă comunică între ele prin nenumărate fire (ne)văzute, iar ansamblul lor creează, fără tăgadă, o țesătură poetică solidă, asemeni unei tapiserii de stări, trăiri & incomunicabilități nedisimulate.
La un moment dat, out of nowhere, m-am gândit dacă nu cumva poemele Ramonei Boldizsar i-ar fi putut fi utile actriței Julianne Moore ca research pentru a-și construi personajul din filmul The Hours (regizor Stephen Daldry, 2002):
„I am a wall, the woman in the mirror says. And through me, nothing can pass.”
Finalul volumului aduce, en fanfare, o frumoasă ars poetica în engleză cu care cine știe limba se poate delecta parcurgând-o într-un minut în librărie, printre rafturi, în caz că are nevoie de un argument în plus pentru a se hotărî să cumpere cartea:
„let it stream and choke let it darken and brighten until you can no longer distinguish between yourself and the poem.”
Până una-alta citește, mă, și tu – merită/meriți. 🙂
Ramona Boldizsar, „Spune-mi unde să apăs mai tare”, Editura Cartex, anul publicării: 2024, nr. pagini: 72
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!)
Fotografie reprezentativă: Luis Quintero / Unsplash
scrie un comentariu