elefant.ro

Editura Litera a publicat o carte importantă pentru radiografierea schimbărilor care au avut loc în Europa după al Doilea Război Mondial. „Epoca postbelică” ne arată cine suntem și cum am ajuns aici.

Traducere din limba engleză de Georgiana Perlea

În 1945, Europa era epuizată. Cea mai mare parte a continentului era devastată de război, masacre, bombardamente și haos. Zone întinse din Europa de Est se aflau sub controlul Uniunii Sovietice, schimbând astfel un regim tiranic cu altul. Astăzi URSS nu mai există, iar democrațiile Uniunii Europene au atins granițele Rusiei.

Operă complexă și consistentă, Epoca postbelică ne arată cine suntem și cum am ajuns aici, o poveste depănată în umbra permanentă a războiului. Tony Judt vorbește despre vindecarea Europei după distrugerile celei de-a doua conflagrații mondiale, despre căderea comunismului și crearea Uniunii Europene, despre prăbușirea imperiilor și relațiile complicate și mereu schimbătoare ale Europei cu cele două mari puteri, URSS și Statele Unite.

Volumul reprezintă o analiză a istoriei politice, sociale și culturale a continentului de după al Doilea Război Mondial, ce urmărește atât evoluția de ansamblu, cât și experiențele distincte care au marcat transformările petrecute în Europa Occidentală și de Est.


„Judt este un ghid atoatecunoscător, judicios, al cărui stil fluent este combinat aici cu o erudiție profundă… O interpretare pe care oricine este interesat de viitorul Europei va trebui să o ia în serios.“ – Mark Mazower, The New Statesman


Fragment

Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial era un adevărat spectacol al sărăciei și dezolării. Fotografiile și documentarele vremii înfățișează cortegii jalnice de civili neajutorați traversând orașe în ruină și câmpuri pustiite de bombardamente. Copii orfani se învârt disperați pe lângă pâlcurile de femei epuizate care scormonesc pe sub cărămizi. Deportați rași în cap și prizonieri în pijamale vărgate privesc fix la camera de luat vederi, înfometați și bolnavi. Până și tramvaiele, propulsate șovăielnic pe șinele distruse de un curent electric ce se întrerupe des, par în stare de șoc. Toți și toate – cu excepția notabilă a trupeșelor forțe de ocupație aliate – sunt obosiți, vlăguiți, extenuați. Dacă vrem să înțelegem cum a reușit același continent sfărâmat să se refacă atât de repede în anii care au urmat, trebuie să nuanțăm această imagine. Dar ea transmite un adevăr esențial despre starea Europei în momentul în care Germania a fost îngenuncheată. Europenii se simțeau la capătul puterilor, erau secătuiți – și nu e de mirare. Războiul european, început cu invadarea Poloniei de către Hitler în septembrie 1939 și încheiat cu capitularea necondiționată a Germaniei în mai 1945, a fost un război total, care a cuprins soldați și civili deopotrivă.

Ba chiar a fost o experiență preponderent civilă în țările ocupate de naziști, din Franța până în Ucraina și din Norvegia până în Grecia. Lupta armată propriu-zisă a avut loc doar la începutul și la sfârșitul conflictului. În rest, a fost un război de ocupație, de represiune, de exploatare și de exterminare, în care soldații, trupele speciale și polițiștii au dictat traiul zilnic și însăși supraviețuirea zecilor de milioane de oameni captivi. În unele țări, ocupația a durat aproape tot războiul; pretutindeni, ea a adus teamă și sărăcie.

Așadar, spre deosebire de Primul Război Mondial, al doilea – războiul lui Hitler – a fost o experiență cvasiuniversală. Şi a durat mult: aproape șase ani în țările implicate până la sfârșit (Germania, Marea Britanie). În Cehoslovacia a început chiar mai devreme, în octombrie 1938, când naziștii au ocupat regiunea sudetă. În estul Europei și în Balcani, nu s-a sfârșit odată cu învingerea lui Hitler: războiul civil și ocupația Armatei Roșii s-au prelungit mult după dezmembrarea Germaniei.

Desigur, războaiele de ocupație nu erau o raritate în Europa. Dimpotrivă. Amintirea Războiului de 30 de ani din Germania secolului al XVII-lea (când armatele de mercenari trăiau pe socoteala populației locale, terorizând-o) dăinuie încă, după 300 de ani, în basme și povești. În Spania anilor 1930, bunicile încă îi mai linișteau pe copiii obraznici cu amenințarea că vine Napoleon. Dar în cel de-al Doilea Război Mondial, experiența ocupației a fost de o intensitate aparte, în mare măsură din cauza atitudinii naziștilor față de popoarele supuse.

Armatele de ocupație din trecut (suedezii în Germania secolului al XVII-lea, prusacii în Franța, după 1815) trăiau pe seama localnicilor, pe care îi atacau sau îi omorau frecvent, uneori fără nici un motiv. Însă popoarele intrate sub stăpânire germană după 1939 au fost fie puse în slujba Reichului, fie programate pentru exterminare. Acest lucru nu se mai întâmplase pe continent. Peste mări, statele europene au subjugat sau aservit frecvent populațiile indigene din colonii și nu s-au dat în lături de la tortură, mutilare sau ucidere în masă pentru a-și forța victimele să se supună. Dar la ei acasă, europenii nu mai văzuseră astfel de metode din secolul al XVIII-lea, cel puțin nu la vest de Bug și Prut.

Al Doilea Război Mondial a mobilizat pentru prima oară statul european modern la capacitate maximă, în principalul scop de a cuceri și de a exploata alți europeni. Ca să lupte și să învingă, britanicii și-au consumat până la epuizare resursele proprii: spre sfârșitul conflictului, războiul înghițea mai mult de jumătate din produsul național brut al Marii Britanii. Germania nazistă, în schimb, a susținut războiul – mai ales în ultimii ani – parazitând economiile statelor-victimă (ca și Napoleon după 1805, dar cu o eficiență incomparabilă). Norvegia, Ţările de Jos, Belgia, Boemia-Moravia și mai ales Franța au avut, împotriva voinței lor, o contribuție semnificativă la efortul de război german. Minele, fermele, căile ferate și fabricile lor erau exploatate întru satisfacerea nevoilor germane, iar oamenii munceau silit la producția de război – mai întâi acasă, apoi chiar pe pământ german. În septembrie 1944, în Germania se aflau 7 487 000 de străini, majoritatea constrânși; ei constituiau 21% din forța de muncă a țării.

Naziștii au trăit cât de mult au putut de pe urma averilor victimelor lor – de fapt, atât de mult, încât poporul german a început să resimtă impactul restricțiilor și al lipsurilor provocate de război abia în 1944. Până atunci însă, conflictul militar îi afectase destul de mult, mai întâi prin seriile de bombardamente organizate de Aliați, apoi prin apropierea simultană a trupelor aliate, deopotrivă dinspre est și vest. Abia în ultimul an de război, în timpul scurtei și intensei campanii spre vest a Uniunii Sovietice, a avut loc cea mai gravă distrugere fizică.

În ochii contemporanilor, impactul războiului nu se măsura în termeni de profit și pierdere industrială, nici în funcție de valoarea netă a bunurilor naționale în 1945 față de 1938, ci în distrugerea palpabilă a comunităților și a mediului înconjurător. De aici trebuie să începem pentru a înțelege trauma din spatele imaginilor pline de tristețe și deznădejde care au atras atenția observatorilor în 1945.

Foarte puține erau orașele europene, mari sau mici, care au scăpat din război neatinse. Printr-un acord tacit sau din pură întâmplare, centrele istorice ale unor orașe europene celebre – Roma, Veneția, Praga, Paris, Oxford – nu au fost vizate. Dar în primul an de război bombardierele germane au ras orașul Rotterdam, trecând apoi în Anglia, unde au distrus orașul industrial Coventry. În timpul invaziei din Polonia și, ulterior, în Iugoslavia și URSS, Wehrmachtul a nimicit în cale nenumărate orașe mai mici. În centrul Londrei, mai ales în zonele sărace din preajma docurilor din East End, cartiere întregi au fost victimele blitzkrieg-ului german.

Dar cele mai mari pagube materiale au fost provocate de campaniile de bombardare fără precedent ale Aliaților în 1944–1945 și de înaintarea neabătută a Armatei Roșii, din Stalingrad până la Praga. În Franța, forțele aeriene americane au eviscerat orașele-port Royan, Le Havre și Caen. Peste Hamburg, Köln, Düsseldorf, Dresda și alte câteva zeci de orașe germane, avioanele britanice și americane au lansat o ploaie de bombe. În est, orașul bielorus Minsk a fost distrus în proporție de 80%; Kiev, capitala Ucrainei, era o ruină mocnind în flăcări, iar Varșovia, capitala Poloniei, a fost distrusă și incendiată sistematic în toamna lui 1944, stradă cu stradă și casă cu casă, de armata germană în retragere. Când războiul s-a terminat în Europa – în mai 1945, când Berlinul s-a predat, în fine, Armatei Roșii, după ce, în ultimele 14 zile, încasase 40 000 de tone de obuze –, din capitala Germaniei nu mai rămăseseră decât grămezi de metal contorsionat și ruine fumegânde. Trei sferturi dintre clădiri erau nelocuibile.


Cartea este disponibilă pe site-ul editurii, litera.ro.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here