În prag de Halloween, nu știu cum de s-a nimerit dar, pe negândite (cam cum fac eu de obicei), am pus mâna pe-o carte cam dark/funebră/întristată. Că, vorba ‘ceea, Dumnezeu face cuib la barza chioară. Adică, na/poftim/primește/ăsta-i un moment din ăla, caută de-nțelege mai mult.
Încercam de fapt să fug de spiritul comercial-zglobiu-zbanghiu al Halloweenului care mi-a cotropit toamnele ultimilor ani, să mă ascund undeva de măștile grotești de Jocker, de costumele negre cu scheleți alb-sclipitori și de sinistrele vrăjitoare știrbe care-mi zâmbeau exoftalmic-psihotic-fericite din te-miri-ce vitrine, rafturi de supermarket sau videouri cu „jocuri horror pentru cei mici” – creații pe care copiii cu acces la ecrane, mda, cunoaștem, ajung să le savureze cu fascinație. Halloween party all over the place, dâre de sânge fals pe de-a rândul, discuții gen „tati, la școală am decorat deja clasa de Halloween, de ce nu decorăm și noi acasă?”. WTF?! (mă autoiluzionez – probabil penibil în anul 2024 – că puștimea încă nu știe ce înseamnă aceste inițiale). Aburcat fără voia mea în căruța-cu-cușcă a discuțiilor de acest nivel, rămân fără replică sau eventual argumentez neconvingător că…
În fine. Nu asta e direcția în care intenţionam să pornesc cu textul ăsta.
Deși, de fapt, cumva da, pentru că, zilele din urmă, după ce am parcurs volumul de poezie despre care vreau să vă povestesc aici, m-am tot întrebat cum ar putea fi percepute amuzamentele astea creepy și horror-show-ul comercial de cineva care suferă o pierdere groaznică/ireparabilă în urma căreia nu-i mai rămâne decât să se bată cu Dumnezeu. Cu ce ochi te uiți la niște colți de vampir însângerați fancy-trendy-cool după ce, cu sufletul zdrobit, ți-ai îngropat un apropiat, o rudă, iubirea, un animal drag, un model de viață și tot așa.
Mă rog, înțelegeți unde bat. Veche filozofeală redundantă, decrepită&inutilă. Căci, evident (nu-mi spuneți că nu ați aflat deja cu infailibila voastră super-intuiție), de acest Halloween, în premieră, am sfârșit prin a decora casa fix cum mi-au solicitat copiii: fâșii negre/roșii/verzi/albe de plastic cu mesaje de groază&pânze de păianjen lipite pe uși/pe dulapuri/în casa scării („dar avem păianjeni reali prin toate colțurile casei, de ce mai avem nevoie de astea?!”), măști sinistre pe ici, pe colo, dovleci decupați cu zâmbete oribile luminate dinăuntru de lumânărele parfumate + ad personam, după caz, machiaj cu cicatrici însângerate, ținută de mumie, voal negru, pelerină de Dracula, colți de vampir.
Ca să revin la subiect încep cu (ne)obișnuita prozaică punere în context:
Ioana Bena s-a născut la Deva în 1967. Este fiziciană de profesie și a făcut studii doctorale la universități din Occident unde a fost implicată în proiecte de cercetare în fizică teoretică + a ocupat posturi universitare post-doctorale. A lucrat, de asemenea, ca analist financiar și manager de risc la Fondul Federal Elvețian de Pensii din Geneva, după care a devenit freelancer, implicându-se în activități de cercetare științifică/analiză financiară/traducere.
O biografie care nu părea să aibă nimic de-a face cu literatura. Și totuși. După amplul său periplu profesional prin cercurile științei fizicii de nivel european&mondial, Ioana Bena simte că trebuie să dea curs unei căutări personale care nu mai suferă amânare și se retrage undeva în Apuseni. Debutează în proză cu volumul Recurs la trecut (jurnal sucit) (Editura Lebăda Neagră, 2023), traduce literatură din/în engleză, franceză, spaniolă, iar acum, iată, debutează și în poezie, la aceeași editură, cu volumul Dincoace, în suflet (BT aprilie 2024, cu o grafică sobră dar plăcută care complimentează privirea – design copertă Ștefan Ioan, grafică interior Felicia Tudor).
În fragmente confesive aduse cu discreție și modestie în spațiul public sau incluse în propriile texte literare, autoarea creionează o constatare amară: față cu evenimente personale dramatice, lăudabila performanță profesională la care a ajuns în științele exacte nu i-a putut fi de ajutor și nu i-a adus consolare. Decide, prin urmare, să-și schimbe radical parcursul, refugiindu-se „în vârful unui munte, într-o casă pierdută în pădure, cu niște pisoi nebuni și o grădină și mai nebună de trandafiri”, unde caută să revină la sine, să simtă mai adevărat, să se împace cu lumea/viața/moartea.
Am încercat să deslușesc de ce am simțit/simt nevoia să vorbesc despre volumul de poezie al Ioanei Bena, ce impuls neprecizat m-a dus spre el, ce aș avea de (re)descoperit aici despre mine/tine/ceilalți. Mi-am primit relativ repede răspunsul căutat: în timp ce mă documentam (vorba vine) pentru această cronicuță, am dat de următorul pasaj din „Jurnalul sucit” al autoarei recenzat pe blogul Ciobanul de azi (Ioana M.):
„Am adormit aseară repetându-mi prostește că o sferă e corpul cu cea mai mică suprafață pentru un volum dat. Am să mă fac sferă, să ating cât mai puțin lumea cu coaja mea.”
Ceea ce constituie, de toute évidence, à mon avis, o cheie de lectură a poemelor Ioanei Bena, dar și o prea-frumoasă confirmare a legilor sincronicității, întrucât citatul corespunde unei scurte poezii pe care am scris-o cândva, în vremuri imemoriale, și pe care spiritele mult-curioase&adânc-cercetătoare care sunteți o pot găsi analizând un interesant/valabil/prea-generos indiciu pe care li-l dau chiar aici: citestema.ro.
Pe de altă parte, la lansarea volumului în cadrul Bookfest ’24, autoarea afirma că „poeziile s-au scris cumva de la sine, au apărut ca ritm, ca incantație, ca structură, de nicăieri și s-au condensat în scris”. De altfel, adăuga ea, „nu știu cum ai putea să scrii altfel decât foarte intim – ai cădea într-un neadevăr – nu aș fi în stare, nu-i nicio rețetă, e doar limita mea de a nu putea scrie altfel”.
Redându-vă eu citatele de mai sus din (cele numai) două motive precise care mă macină:
- De ce să fac simplu când pot să fac complicat
- Nu cred că trebuie căutat prea departe pentru a introduce/decela/reprezenta poezia Ioanei Bena fiindcă este trăire onestă/curată, trăire trăită:
„Numai ochii mi-au rămas vii, Mai zboară sufletul pe-acolo Și se întoarce când poftește. Mai aprind vreun foc cu ei, Pâlpâitor, îndoielnic, depărtat, Doar de mi-e tare, tare frig. În rest, stau cuminte, verde, Pădureață în sfârșit. Și lin, Fără de mine, mă-nrădăcinez În trecute și tăcute, răcite, Fosforescente lumi Putregăioase.”
Ce se află la capătul tragediei personale și singurătății, cine?, te poți întreba. În viziunea de dincoace, din acest suflet, poate Dumnezeu obosit&ieșit din uz, o divinitate care trebuie încă dusă în spate din spirit filantropic, sfârșeală ori bine-planificată răzbunare. Poate altcineva&altceva. Poate nimic. Poate mai degrabă nimic, din punctul de vedere al fizicii teoretice vorbind.
Poeta așterne pe foaie versuri simplu-curate peste care trec unde de esențializare a (re)sentimentelor în fața morții. Versuri funebre în care se simte frustrarea/furia/suferința/tristețea, dar și nevoia acută de rezolvare/depășire a impasului interior/trecere-dincolo-spre-altceva:
„Pentru mine, a fost viață. Nu am a ști ce a fost pentru tine. Doar că de unele dureri, Cele făcute au primite, Nu te absolvă nici moartea. Treci cu ele în bocceluță, Și nemernicul de luntraș Îți mai cere și un ban găurit În plus.”
Catrenele în vers alb domină prima parte a cărții, într-o încercare timidă de actualizare a genului sau poate doar ca o formă convenabil-concisă de comunicare a constatărilor lirice ale autoarei:
„Doamne, ce rău îmi pare Că ai murit și n-ai mai apucat Să vezi ziua asta de vară. Puteai să aștepți și Tu dezlegarea.”
Mărturisirile fragmentare par a fi în trecere, nimic apăsat/ieșit din norme în încercarea/năzuința lor „către o altfel de cunoaștere” – cum/ce fel acest „altfel” nu sunt deocamdată foarte lămurit. Aerul, deși încărcat, pășește peste texte cu pași ușori&tors de pisică, în tranziția lui prin anotimpuri (dar mai ales prin iarnă ca stare de spirit&mediu de conservare – ori porte-malheur, cine știe?!). În tot, prea cuminte pentru gustul meu de altfel nu extraordinar de rafinat (se știe).
Rugăciuni-reproș aduse divinității obtuze (era să scriu „obeze” – ptiu, piei, drace!)/egoiste/nedrepte curg în toate direcțiile:
„Mai aprinde, Doamne, o lumânare Unor suflete pe care le chinui și le dori tare. Roagă-Te pentru ele, de vei fi știind Pe cineva care să Te asculte. Roagă-Te să nu le mai ducă Istovite trupuri tăcute.”
Cam de la jumătate încolo volumul pierde destul de precis cadența inițială. Apar formule livrești/manieriste, „cele făcute sau primite”, și multe „Blasfemii”/concluzii aspre trase cu un soi de jenă în a spune lucrurilor pe nume/cum stau/cum sunt/cum se simt – cauționare inoportună sau doar delicatețe&fragilitate = teamă de a împinge sfâșierea sufletească mai/prea departe.
În toată această ceartă cu Dumnezeu/iarnă funerar-ultimativă, nuanțele se pierd pe măsură ce lucrurile toate rămân scrise în suprafață/negru-pe-alb. Trădat de propriile zvâcniri înghețate, parcă predat unui nebănuit sindrom Stockholm, eul poetic nu-și recunoaște neputința de a se rupe din spirala imprecației percepută drept atotvalidatoare. Mi s-a părut că, într-un fel, tuturor acestor „Blasfemii” le-ar fi stat mai bine adunate într-un singur poem lămuritor consolidat cu deznodământul „Lepădării” – „Tu nu exiști,/ Pur și simplu.” – căci, vezi bine, „Numai o boală a zămislit/ Închipuirea ta/ Și mă lepăd de zdrențele ei”.
Altfel, incantația sumbră/elegiacă/testamentară își pierde energia prin redundanță sau epuizare. Poate că atât a fost să fie, ce era de spus s-a spus:
„Cât de simplu, Doamne, Cât de simplu Te-am căutat, Sfârtecând, Bucată cu bucată, Prin toate măruntaiele lumii ăsteia, Până la mine, La blestemata mea foame divină, Monstrul ce se autodevorează.”
Ceea ce m-a făcut să observ că, uneori, excesul de întristare devine contraproductiv. Cu amendamentul că, desigur, frumusețea rămâne în ochiul privitorului-cititor.
„Alambicată alcătuire a celui Ce tihna o cată aruncându-se-n zbucium: Pierzându-se pe sine, se reînnoiește Precum prin flacără Pasărea Phoenix.”
Până una-alta, citește, mă, și tu – fă-mi în ciudă. 🙂
Ioana Bena, Dincoace, în suflet, Editura Lebăda Neagră, anul publicării: 2024, nr. pagini: 108
scrie un comentariu