Ernesto Cardenal (n. 1925), personalitate fascinantă, controversată, a fost un poet nicaraguan, situat imediat în umbra lui Rubén Darío ca importanţă în ţara sa, preot catolic (căruia Papa Ioan Paul al II-lea i-a interzis, în 1984, să mai administreze sfânta împărtăşanie, fiind reabilitat mai târziu de către Papa Francisc, în 2019), politician, ministru al culturii în Nicaragua (între 1979 şi 1987, în calitatea sa de sandinist, membru al Frontului Sandinist de Eliberare Naţională, un partid politic socialist, care a venit la putere după răsturnarea regimului Samoza), autodeclarat comunist, revoluţionar, adept al mişcării teologia eliberării, care mixa criticile lui Marx privitoare la clasă, capitalism şi ideologie într-o analiză teologică a modului în care creştinismul ar trebui să lucreze pentru a le face oamenilor viaţa mai bună şi pe pământ (inclusiv prin luptă), în loc de a le oferi doar speranţa unei răsplăţi în ceruri.
A studiat literatura în Mexic şi Statele Unite, unde i-a citit pe Walt Whitman, Emily Dickinson şi Ezra Pound, după care a călătorit o vreme prin Europa. Poemele care fac parte din antologia de faţă au fost traduse de Anastasia Gavrilovici, iar volumul care a rezultat astfel are o prefaţă scrisă de Claudiu Komartin.
Selecţia propriu-zisă traversează aproape întreaga operă a poetului nicaraguan, aparent fără un alt program decât acela de a reprezenta cât mai bine, într-un număr relativ restrâns de poeme, varietatea acesteia (în funcţie de care componentă domină un pic mai mult, într-un anumit moment, cea spirituală, religioasă, cea politică, revoluţionară, sau cea ecologică), existând aici atât poeme din volume mai vechi, precum „Epigramas: Poemas” (1961), în care Cardenal denunţă violenţa absurdă a regimului Somoza, dar şi imixtiunea Americii de Nord în politica Americii Centrale şi de Sud, incluzând însă, alături de comentariul politic şi social, şi mai multe poeme de dragoste, sau „Oración por Marilyn Monroe y otros poemas”, 1965, volum în care poetul nicaraguan începe să se folosească de diverse sloganuri comerciale, pentru a sublinia alienarea lumii contemporane şi putreziciunea capitalismului, păstrând totodată acelaşi ton profetic din poemele precedente, „The Psalms and Struggle and Liberation”, 1971, dar şi poeme din volume mai târzii, cum ar fi „Cántico cósmico” (1989) sau „Pluriverse: New and Selected Poems”(2009).
LIQUORS DRUGSTORE -+a
„Ţi se pare că s-a schimbat mult New York-ul?”
Fusesem aici cu 23 de ani în urmă. „E exact la fel”, îi răspund eu.
Luminile verzi şi roşii ale semafoarelor
şi farurile taxiurilor şi ale autobuzelor,
„Madison Avenue” zice Tony şi începe să râdă:
„E amuzant: Ernesto Cardenal pe Madison Avenue”. Iar eu mă uit
La canionul adânc, la defileul clădirilor scufundate
În care the hidden persuaders se ascund îndărătul ferestrelor
Şi unde vând maşinile Fericirii, Alinare la doză (cu 30 de cenţi)
***The Coca-Cola Company***
Preferând, de obicei, poemele lungi, narative, poeme-fluvii, pe modelul epopeilor antice, în care documentează prezentul, înregistrează contrastele, haosul care domină viaţa socială şi politică, în timp ce îşi susţine cauza – atât din poziţia de sacerdot, cât şi din aceea de ideolog comunist, anti-imperialist („Exact asta a făcut cu noi Revoluţia, mă gândesc:/ ne-a eliberat din cuştile în care eram duşi să învăţăm engleza”) şi revoluţionar, combinând cele două perspective într-un mod cu totul original, Ernesto Cardenal a crezut puternic în rolul politic al artei:
„Pleacă-ţi, Doamne, urechea la rugăciunea mea
Auzi-mi suspinele
Ia aminte la protestul meu
pentru că Tu nu eşti Dumnezeul prieten al dictatorilor
nici un susţinător al politicii lor
nici nu te influenţează propaganda lor
şi nici nu te asociezi cu răufăcătorii
(…)
Ei vorbesc despre pace la Conferinţele de pace
dar în secret se pregătesc de război”
Chiar şi atunci când sunt puternic vizuale sau spirituale, poemele lui sunt ancorate mereu într-un prezent acut, un prezent al acţiunii, în care rolul poetului este cel puţin acela de martor, niciodată de simplu observator. În acelaşi timp, însă, această clipă prezentă se înlănţuie cu altele trecute sau proiectate, este prinsă în fluxul istoriei, poetul fiind întotdeauna conştient de trecerea timpului şi de transformările pe care le aduce sau nu le aduce cu el.
„La ieşirea din librăria Doubleday, de pe 5th Avenue
nişte bărbaţi şi femei în tunici albe dansează pe trotuar
iar bărbaţii tineri cu capetele rase (îmbrăcaţi în alb) par să fie
călugări novici.
Într-o vitrină:
Blană de nurcă. Geacă persană din piele naturală de miel. Broşă
din diamante şi rubine…
Un băiat cu o insignă pe piept pe care scrie: IMPEACH NIXON
Femei ca de plastic.
Traversez cu frică strada: WALK – DON’T WALK (scris cu roşu).
Vânzătorii din magazine sunt aproape toţi cubanezi
şi mi se pare că aud vorbindu-se
despre revoluţionari
Cerul murdar. Sirenele poliţiei.
Doamne în vârstă vorbind singure.” (Călătorie la New York)
Senzaţia este că, atunci când trece dintr-o lume în alta, din America Latină în America de Nord (şi invers), extrem de diferite între ele, trăind când izolat de „civilizaţie”, pe o insulă din arhipelagul Solentiname situat în colţul sud-estic al Lacului Nicaragua, unde a fondat o colonie de artiști și a predat literatură și pictură locuitorilor, când amestecându-se în cercurile politice din capitala ţării, Managua, când în Manhattan, în centrul New York-ului, sau retras la mănăstirea trapistă Ghetsemani din Kentucky, şi prins în acelaşi timp într-o veşnică luptă politică, sperând să poată schimba ceva din cursul evenimentelor, Ernesto Cardenal încearcă mereu să surprindă cât mai bine momentul, să-i înregistreze irepetabilitatea, fiind atent în acelaşi timp la chipuri şi biografia, dar şi agenda, din spatele lor, la atmosfera din cercuri, dar şi de pe stradă, la micile mişcări sau la modul în care sunt aranjate vitrinele. Are, cu alte cuvinte, un foarte acut simţ al prezentului şi al istoriei, în acelaşi timp, cântărind mereu valoarea clipei de faţă în raport cu fluxul mai larg al evenimentelor şi decupând întotdeauna gestul sau detaliul cel mai semnificativ.
În acelaşi timp, însă, există şi o perspectivă mult mai largă de atât, una care depăşeşte cadrul istoriei, metafizică, surprinzând dincolo de persoane/personalităţi şi evenimente, trecute sau prezente, dincolo de râul de oameni care curge pe străzile din New York sau de peisajele ameninţate cu distrugerea din Nicaragua, tot ceea ce ţine de condiţia umană şi de caracterul efemer al existenţei pe Pământ. Ceea ce surprinde aici este lipsa de tragism a acestei priviri, calmul cu care poetul sacerdot vorbeşte despre moarte ca despre un ciclu natural, firesc. În acelaşi timp, foarte special este şi tonul profetic de care se foloseşte Cardenal, în contextul în care el îmbracă fie poeme în care sunt descrise tot felul de portrete de oameni, de revoluţionari, oameni politici, dictatori, politicieni sau oameni de afaceri, fie poeme ecologice.
„Mi-ai spus:
Evanghelia nu pomeneşte nimic despre contemplaţie
Fără LSD
dar cu frică de Dumnezeu (sau
oare n-ar fi mai bine dacă am traduce-o prin groază?)
Dragostea lui ca o radiaţie care omoară fără să ne atingă
şi un hău mai vast decât Macrocosmosul!
În meditaţiile tale nu ai avut vreo altă viziune
În afară de cea a avionului comercial zburând de la Miami spre
Chicago
şi a avionului militar ce avea înăuntru Bomba
în zilele în care mi-ai scris:
My life is one of deepening contradiction and frequent darkness
(…)
Timpul? IS money
este Time, este o porcărie, este nimic
este Time, şi o celebritate pe copertă”
Pentru că, pe lângă poziţia lui clar anti-capitalistă, anti-imperialistă, pe lângă diferenţele uriaşe care despart clasele sociale, superficialitatea şi ipocrizia Americii de Nord, pe care le subliniază tot timpul, pe lângă perspectiva spirituală şi cea revoluţionară, împletite strâns, poemele lui Cardenal adoptă, mai ales în ultima etapă a vieţii, şi o semnificativă perspectivă ecologică, împletită, bineînţeles, cu celelalte. Vorbim, din nou, de o privire mai complexă decât ar presupune-o simpla tratare a temei ecologice, pentru că avem aici combinate o cosmologie științifică, una filozofică şi una religioasă, într-un amestec inedit.
„Lăudat fie Dumnezeul cel din cosmos
templul Său
de la o distanţă de 100.000 de milioane de ani-lumină
lăudat fie pentru stele
şi spaţiile interstelare
lăudat fie pentru galaxii
şi spaţiile intergalactice
lăudat fie pentru atomi
şi hăurile interatomice”
În concluzie, ceea ce fascinează cel mai mult la poezia lui Ernesto Cardenal este modul în care poetul reconciliază în versuri poziţii sau perspective aparent ireconciliabile, propunând în schimb o sinteză, doar în aparenţă imposibilă, a acelor idei pe care el le consideră necesare, indiferent de proveniența lor, pentru binele societăţii. Iar poezia nu este decât instrumentul prin care el reușește să canalizeze toate acele idei pe care le consideră benefice şi să le expună, să le transmită mai departe, evitând astfel rigiditatea, inflexibilitatea caracteristică de obicei ideologiilor sau dogmelor. În acelaşi timp, opera lui poate fi citită şi ca un rezumat al unei bune părţi din turbulenta istorie a XX.
„Ca dozele goale de bere, ca mucurile
stinse de ţigară, aşa au fost zilele mele.
Precum chipurile care se derulează pe ecranul unui televizor
şi apoi dispar, aşa a trecut viaţa mea.
Ca maşinile care taie şoseaua în viteză
şi din care răsună muzica de la radio şi râsetele fetelor…
Şi frumuseţea s-a dus şi ea repede, ca mărcile de maşini
ca melodiile de la radio ce nu mai sunt după o vreme la modă.
Şi nu a mai rămas nimic din zilele alea, nimic
mai mult decât doze goale de bere şi mucuri stinse de ţigară,
zâmbete în fotografii prăfuite, bilete mototolite,
şi rumeguşul pe care îl măturau din baruri când răsărea soarele.”
Ernesto Cardenal, „Noua ecologie şi alte poeme militante”, Editura Paralela 45, anul publicării: 2019, nr. pagini: 121, traducere: Anastasia Gavrilovici
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Gabriella Trejoss / Unsplash
