Ion Pleșa s-a născut la Mindszent (Ungaria) pe 26 august 1956. A debutat în 1982 în revista Luceafărul, cu un grupaj de poezii remarcate de Geo Dumitrescu. A publicat proză scurtă în antologia Ficțiuni reale (coord. Florin Piersic Jr., Editura Humanitas, 2013) și în revista de proză scurtă Iocan, precum și articole în Dilema veche. A debutat în volum cu povestiri grupate sub titlul Anotimpuri care nu se repetă (Editura Nemira, nominalizat la Premiul Iocan pentru Cartea de proză scurtă a anului 2018). A fost prezent în antologia KIWI (Editura Polirom, 2021).
Geografia uitării a fost publicată în 2022, la CDPL, și este o carte-mozaic splendidă. Una care emană ceva din căldura romanului biografic al scriitorului catalan Manuel Vilas, În toate a fost frumusețe. Dacă Vilas a vrut să fie memorabil la fiecare frază și i-a ieșit, Ion Pleșa nu este, dar nici nu și-a dorit să fie, căci în Geografia uitării se poate simți scriitura unei mâini care dorește doar să scrie, să reconstruiască, să amintească, fără să se lase pradă tumbelor stilistice, loial numai amintirilor și nevoii de a le da formă.
Romanul se deschide cu un capitol al spațiului pur, faza increatului barbian, trecerea brutală de la a nu exista, ,,expulzat din lichidul amniotic”, într-o realitate în care ,,nici nu știi cine ești, dar protestezi din instinct, cât poți, fără încetare”.
Bosonul Higgs, numit și „particula Dumnezeu”, face parte din mecanismul de rupere spontană a simetriei ce conferă masă celorlalte particule elementare. Amintirea se aseamănă foarte mult cu o particulă Higgs, deoarece poate fi studiată doar observându-i dispariția – de aici titlul cărții. Geografia uitării este un studiu ce pornește de la ruperea spontană a simetriei pentru a oferi masă și gravitație unui ,,eu, necunoscutul care te obligă să țipi […] agresat de fotoni”.
În decodarea amintirilor, utilizarea prezentului, încă din primul paragraf, atât de universal, atât de vioi, nesfârșit, autentic, exprimă erupția primei trăiri, intensitatea apariției omului într-o lume în care devine cu timpul altcineva: din eu – tu.
Timpul rememorat trece de la persoana a II-a (primul capitol) la persoana I (în următoarele capitole). Persoana a II-a este inamicul preferat al persoanei I, marcă a monologului adresat, marcă a autoadresării, a autodedublării, dar are și valoare generică – reprezentând omul în general, Omul, de aici și senzația de adresare directă cititorului, de implicare a lui.
Persoana I insuflă atât de multă intimitate și căldură capitolului intitulat ,,Manuscrisul de la Sieranevada”, în care mama ia cuvântul și povestește utilizând cea mai melodioasă formă verbală a limbii române – perfectul simplu: fusese, sosisem. Sau în capitolul intitulat ,,Adevărul adevărat”, persoana a treia îmbinată cu același timp verbal: ,,Trecuseră doar câțiva ani de la accidentul ei cerebral și mama își regăsise felul vulcanic de a fi” – o formulă plină de tandrețe, răbdare, grijă.
O formulă potrivită numai unui om trecut care, trecând prin viață, a înțeles că geografia înseamnă „a descrie pământul”, deci a studia omul – care se naște, iubește, își amintește, apoi moare.
Ion Pleşa, „Geografia uitării”, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2022, nr. pagini: 164
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu