libris.ro

Am început să citesc cel de-al treilea volum din Tetralogia Napolitană, intitulat „Cei care pleacă şi cei ce rămân”, cu nerăbdarea cu care am lecturat primele două volume. Ritmului vioi al naraţiunii acestora i s-a interpus, ca un contrapunct, ruperea de ritm cu care debutează acest volum, marcat prin moartea şocantă a Gigliolei Spagnuolo, soţia lui Michele Solara, care anunţă sumbru ideea romanului: unii pleacă (din viaţă), alţii rămân (în viaţă). Unii pleacă din cartier, alţii rămân în el.

Ulterior, romanul revine la firul narativ care descrie tinereţea şi apoi maturitatea celor două prietene, Elena Greco (Lenu) şi Raffaella Cerullo (Lila), dar tonul devine sumbru ca şi cum nimic nu mai e la fel. Atmosfera generală a romanului e una apăsătoare şi grea, prieteniile sunt puse la încercare, la fel şi mariajele. Elena, însăşi, devenită acum un nume literar cunoscut, graţie romanului ei, ajunge să se întrebe care este sensul propriei ei căsnicii, iar concluzia la care ajunge este, pentru mine, cititorul, neaşteptată.

Dacă destrămarea căsătoriei Lilei cu Stefano Carracci pare să fie cumva în logica personajului, destrămarea familiei Elenei este surprinzătoare, dată fiind soliditatea personajului. Sau poate că Ferrante a dorit să creeze iluzia solidităţii acestui personaj, consecventă ideii că realitatea e doar o sumă de aparenţe.

Prezentă doar ca fundal în primele două romane, tema inechităţii sociale este, în acest volum, tot mai acut analizată, în contextul unei societăţi marcate de profunde transformări şi lupte ideologice. Astfel, dacă în primele două volume violenţa şi sărăcia păreau suportabile, graţie miracolului întâmplărilor copilăriei sau al experienţelor primelor iubiri, aici abrutizarea şi nedreptăţile unei societăţi sfâşiate de contradicţii devin sufocante, determinând derapaje de traiectorie care vor să corecteze o oroare prin alta. Astfel, Pasquale, militant comunist activ îşi justifică crimele, în numele unei justiţii sociale superioare. Dimensiunile dramelor, personale şi sociale, capătă o cu totul altă anvergură. Lumea întreagă pare că e cuprinsă de degringoladă, şi totul – chestionabil.

„Să scuipi pe Hegel. Să scuipi pe cultura bărbaţilor, să scuipi pe Marx, pe Engels, pe Lenin. Şi pe materialismul istoric. Şi pe Freud. Şi pe psihanaliză şi pe invidia faţă de penis. Şi pe căsnicie, pe familie. Şi pe nazism, pe stalinism, pe terorism. Şi pe război. Şi pe lupta de clasă. Şi pe dictatura proletariatului. Şi pe socialism. Şi pe comunism. Şi pe capcana egalităţii. Şi pe toate manifestările culturii patriarhale. Si pe toate formele de organizare. ”

În subsidiar, dar nu mai puţin convingător, Ferrante abordează şi problematica sexualităţii, mai ales a celei feminine. Autoarea dezvăluie cu sinceritate şi dezinvoltură, prin vocile personajelor sale – Elena,  Lila, Michele Solara etc. – diversele stări şi senzaţii ce însoţesc sentimentul, dar, mai ales, actul iubirii, de la repulsia latentă resimţită de Lenu atunci când se lasă deflorată de Donato Sarratore, până la extazul trăit cu fiul acestuia, Nino. Dacă în volumul doi, Lenu era în căutarea „conduitei sexuale” adecvate pentru partenerii ei, lăsându-se influenţată preponderent de dorinţele acestora decât de propriile impulsuri, în acest roman, Elena devine femeia pe deplin stăpână pe sexualitatea ei, pe care ajunge să şi-o asume cu riscul destrămării propriei familii.

Această evoluţie a personajului se realizează, nu doar în plan intim, ci şi în planul găsirii propriului făgaş, al devenirii proprii, de sine stătătoare, fără reflectarea permanentă, ca într-o oglindă, în personalitatea Lilei.

Devenirea mea era devenire în urma lăsată de ea. Trebuia să reîncep să devin, dar pentru mine, ca adultă, în afara ei.”.

Pentru aceasta, desprinderea de cartier şi convieţuirea cu familia ei într-un alt oraş, relaţionarea cu persoane din diverse medii şi categorii sociale reprezintă mijloace necesare, dar nu şi suficiente. Adevăratul catalizator al acestui proces de maturizare ajunge să fie (re)întâlnirea cu Nino Sarratore.

Şi, din nou, cursul naraţiunii va scăpa anticipării cititorilor, atât în ceea ce o priveşte pe Elena, cât şi în legătură cu Lila. Destinele lor se despart, aparent iremediabil, încă o dată…

Elena Ferrante, Cei care pleacă şi cei ce rămân”, Editura Pandora M, anul publicării: 2016, nr. pagini: 407, traducere: Cerasela Barbone

Cartea poate fi cumpărată de la libris.ro sau elefant.ro.

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here