În „Cişmigienii” (Editura Polirom, colecţia Ego. Proză, 2020), Eugen Cadaru a pornit de la câteva întrebări interesante. Cum ar fi fost România dacă la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu ar fi fost ocupată de Uniunea Sovietică? Ce ar fi discutat Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu într-o frumoasă dimineață a anului 1971, la o cafea și o bere rece în Grădina Cișmigiului? Există oare vreun motiv pentru care România ar putea fi numită Grădina Maicii Domnului? Un roman care să răspundă la toate aceste întrebări nu poate fi decât curajos.
Domnule Eugen Cadaru, aţi scris un roman în care se întâlnesc câţiva oameni mari ai României de cândva. Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu, discutând la o cafea şi o bere rece în Cişmigiul anului 1971? Incredibilă ideea, foarte curajos demersul… Cât de mult din toţi aceşti gânditori aţi citit înainte de a vă încumeta să porniţi la drum cu un astfel de roman?
În primul rând, vă mulțumesc, atât pentru inițiativa acestui interviu, cât și pentru modul în care ați prezentat cartea.
Apoi, aș dori să lămuresc un aspect. În aceste câteva luni de când a apărut volumul, am tot auzit această apreciere, că a scrie o astfel de carte a presupus un mare curaj. Poate că din afară se vede în acest fel, însă perspectiva mea interioară este a unui demers cât se poate de firesc. Este exact ca în iubire, atunci când te îndrăgostești de cineva nu mai stai pe gânduri, curajul de a-ți asuma relația respectivă și tot ceea ce decurge din ea face parte din „meniu”, tot ceea ce se întâmplă apoi ține de mersul firesc al lucrurilor. Așa a fost și interacțiunea mea cu acest subiect, a fost un attachment instantaneu, din prima clipă când mi-a apărut ideea în minte am știut că asta este ceea ce trebuie să scriu. Nu mi-am pus nicio secundă problema dacă ar fi oportun, potrivit sau mai știu eu ce altceva… Recunosc însă că, după ce am scris-o, mi-a trecut prin cap că ar putea stârni ceva valuri, atât în ceea ce privește protagoniștii și anumite detalii ale biografiilor lor, cât și discuțiile pe care aceștia le au unii cu alții. Ulterior apariției cărții, am și avut percepția că există cititori care și-ar fi dorit ca discuțiile dintre acești corifei ai culturii române să fi fost un pic mai bulevardiere și mai puțin centrate pe chestiunile fundamentale ale identității românești sau care țin de latura spirituală a acesteia. Nu neg că cei cinci ar fi putut discuta, poate, și despre iubirile lor din tinerețe, pe care și le-au pasat de la unii la alții, sau despre faptul că prin apartamentele lor este uneori frig sau uneori cald, dar cel puțin în secvența surprinsă de mine, discuția dintre ei a fost cea pe care am relatat-o în carte: o discuție pe teme importante, contrapunctică, în care fiecare teză este urmată de antiteză, așa cum sunt, de cele multe ori, discuțiile între mințile iscoditoare și analitice.
Iar ca să răspund direct la întrebarea dumneavoastră de mai sus, vă voi spune că ar fi exagerat să afirm că am parcurs rând cu rând întreaga operă a celor cinci. Mai ales că rezonez în mod destul de diferit cu fiecare dintre ei. Ca să mă refer numai la trei dintre aceștia, aș spune că scrierile lui Eliade le iubesc (cel mai probabil), ale lui Ionesco îmi plac și le consider extraordinar de spectaculoase și imaginative, în timp ce scrierile lui Cioran, eu fiind un om fundamental optimist, care nu rezonează bine cu perspectivele gri, nu mă încântă foarte mult. În mod cert, însă, am parcurs din fiecare suficient cât să le înțeleg personalitatea și duhul interior, care sper că răzbate din discuțiile și interacțiunile lor prezentate în carte.
Într-o lume pe care ne-o dorim liberă și diversă, ne fac bine exercițiile de acomodare cu ideile pe care poate le agreăm mai puțin.
Realismul magic vă preocupă de mulţi ani, probabil mult înainte de a studia pentru doctoratul de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, care a avut ca temă „Realismul magic în arta cinematografică”. Acum, în roman, v-aţi folosit de el pentru a arăta, poate, aşa cum a observat Cătălin Badea-Gheracostea în Observator cultural, că realitatea completă nu poate fi redată decât prin realism magic. Cum v-aţi ataşat de realismul magic şi ce rol îi vedeţi în tot ceea ce scrieţi?
Vă mulțumesc și pentru această întrebare. Din punctul meu de vedere, realismul magic este cel mai bun „instrument” intelectual pentru explorarea realității, pentru că ne oferă acces la ambele dimensiuni ale acesteia, atât la cea imediat perceptibilă (așa-numită materială) precum și la cea subtilă, la acel „dincolo” care excedează simțurile noastre, dar care se manifestă în spațiul concret prin acele sincronicități, acele mici miracole cotidiene care pot trece și neobservate, dar care, dacă sunt cercetate atent, mai ales sub aspectul calculului probabilistic cu privire la apariția lor, ne indică în mod cert că Universul acesta nu funcționează doar haotic și indiferent (așa cum afirmă materialismul radical) ci, de multe ori, într-un mod sinergic și acordat, potrivit postulatelor oferite de fizica cuantică. Pentru a sintetiza, realismul magic relevă cel mai bine modul în care Sacrul se camuflează în Profan, așa cum ne spunea Mircea Eliade. Sau pentru a da un alt citat, ne arată cum „coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”, după cum spunea Albert Einstein. Evident că, dintr-o perspectivă exhaustivă, ipostazele prin care realitatea capătă o străfulgerare transcendentă sunt ceva mai multe decât aceste sincronicități de care vorbeam mai sus, dar presupun că nu ar fi aici locul în care să discutăm in extenso despre toate acestea. Cât privește relația mea cu acest concept, a fost o altă iubire la prima vedere. În mod ciudat, ne-am întâlnit destul de târziu (cred că din această cauză am și început să scriu destul de târziu), presupun că am trecut de multe ori unul pe lângă altul fără să ne vedem, dar din momentul când ne-am ciocnit am rămas împreună clipă de clipă.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Cât de greu aţi scris Cişmigienii? Vă întreb acest lucru pentru că aici nu e vorba doar despre imaginaţie ori despre science-fiction (unde aveţi deja multe premii şi sunteţi foarte apreciat), ci mai ales despre a îmbina o viziune cu o serie de personaje uşor recognoscibile din istoria culturii române. Şi mă gândesc că nu e deloc uşor să nu calci strâmb, să nu fii contrazis de date biografice uşor de găsit, dar greu de gestionat prin prisma volumului lor uriaş. V-aţi ferit să intraţi prea mult în detalii biografice? Cum aţi negociat acest aspect?
Întrebarea dumneavoastră este foarte pertinentă. Ca prim răspuns, v-aș spune că primul draft l-am scris foarte ușor, dintr-o suflare, la foc automat aproape, a curs, cum se spune în limbaj metaforic. Ulterior, însă, revederea și finisajul întregii povești mi-a luat ceva mai mult timp. Altfel, aveți absolută dreptate, așa este, într-adevăr, atunci când personajele cu care lucrezi sunt personalități larg cunoscute, există un risc destul de mare să apară cine știe ce inadvertențe sau nemulțumiri din partea celor care au studiat în mare detaliu biografia acestora. Am și avut o astfel de situație, în care un prieten mi-a atras atenția că Eliade și Ionesco nu au fost așa de prieteni, cum apar în cartea mea. În acest caz, însă, amicul meu greșea pentru că cercetarea lui s-a oprit la perioada interbelică și nu s-a extins și la anii 80 ai secolului trecut, când Eliade si Ionesco chiar își petreceau vacanțele de vară, împreună, la Paris. Revenind însă la fondul întrebării, aș putea să spun că în tipul de poveste pe care eu l-am propus, o ucronie, o realitate alternativă, acest risc este considerabil mai mic pentru că, într-o realitate alternativă, totul poate fi altfel decât a fost în lumea pe care o știm, inclusiv detaliile biografice, astfel că autorul nu este constrâns de o rigoare absolută a acestor detalii. Pe de altă parte, ceea ce într-adevăr trebuie să fie conform și de la care nu se poate devia este duhul acestor personaje, spiritul lor, personalitatea lor, felul lor de a fi care trebuie să respecte, în cea mai mare măsură, identitatea cunoscută a fiecăruia. În ceea ce privește detaliile biografice, în carte este adresat în mod direct poate chiar cel mai controversat dintre ele, episodul care nu i-a ocolit pe niciunul dintre cei cinci, respectiv adeziunea lor la mișcarea de extremă dreaptă din epocă sau apartenența unora dintre ei, cu funcții importante sau, eventual, semnificative, la guvernul din primii ani ai războiului. Aici am încercat o explicație care, din punctul meu de vedere, este probabil cea mai apropiată de adevăr. Nu am încercat nici să disculp și nici să condamn (deși speța prezintă atât circumstanțe atenuante, cât și circumstanțe agravante), ci doar să explic de ce s-au întâmplat acele lucruri în acel fel. Atât. Mai ales că, cel puțin o parte din condițiile sociale (cum ar fi corupția endemică și omniprezentă) care i-au dus pe aceștia cinci spre acea opțiune politică și de carieră se regăseşte în bună măsură și în România noastră de azi.
Mi-aș dori ca această carte să reaprindă măcar și numai puțin interesul publicului românesc pentru vârfurile pe care acest popor le-a dat umanității.
Scrieţi şi proză scurtă, şi roman. E normal să vă întreb cum vă este când treceţi de la una la alta. Ce vă este mai la îndemână, textul concentrat, dar limitator, sau cel amplu, care permite o mai mare libertate de expunere a ideilor?
Cred că fiecare poveste își cere propria ei modalitate de exprimare. Trecerea de la una la alta nu mi se pare dificilă pentru că, așa cum spuneam, decurge din natura poveștii. Poate că, totuși, este mai simplu cu genul scurt, pentru că acolo ești obligat inevitabil să esențializezi, în timp ce la roman există riscul să te împrăștii în mult prea multe direcții și detalii decât ar fi necesar. Pe de altă parte, însă, te poți trezi că un text pe care l-ai început cu intenția unei scurte povești, tot crește și tot crește iar când ajungi la final constați că este mai degrabă o nuvelă decât proză scurtă. Un alt concept care mi se pare atractiv în acest moment este unul sincretic, cel al romanului modular, compus din mai multe povești care se petrec în același univers și care, la un moment dat, se intersectează între ele. Îmi pare un mod foarte provocator de a contura o lume, alcătuind-o din fragmentele care o compun. Am în vedere să scriu o astfel de poveste. Cât de curând, chiar.
Aţi scris un roman ambiţios, pornind de la o idee curajoasă. Ce speraţi de la cartea aceasta, la cine ar trebui ea să ajungă?
Presupun că această carte ar trebui să ajungă la toți cei pe care premisa poveștii i-ar putea interesa. Iar în cifre absolute, evident, mi-aș dori să ajungă la cât mai mulți oameni. Ce sper de la ea? Cred că sper ceea ce speră oricare om care face ceva, ca acel „produs” să placă celor care îl „consumă”. Faptul că este o carte mai degrabă a ideilor și mai puțin a acțiunii trepidante (cu toate că are și astfel de secvențe) unora le va plăcea foarte mult, iar altora (deși unii cititori s-au declarat surprinși în mod plăcut de acest aspect) ceva mai puțin. Acestora din urmă le-aș putea spune că o continuare a cărții aflată deja în lucru, la cum arată în acest moment, le va da mai multă satisfacție. Dat fiind că în carte sunt dezbătute perspective diametral opuse cu privire la natura Universului și rostul vieții fiecăruia dintre noi, cu privire la rolul științei și al religiei sau cu privire la felul de a fi al nostru, al românilor, mi-aș mai dori foarte mult și ca cei care o citesc și care în mod cert îmbrățișează cu preponderență una dintre aceste perspective, să lepede pentru moment mantia lor ideologică și să urmărească dezbaterea intelectuală contrapunctică de care spuneam. Într-o lume pe care ne-o dorim liberă și diversă, ne fac bine exercițiile de acomodare cu ideile pe care poate le agreăm mai puțin. Altfel spus, mi-aș dori ca cei care o citesc să fie mai întâi intelectuali și abia mai apoi oameni de stânga sau oameni de dreapta. Apoi, mi-aș mai dori ca această carte să reaprindă măcar și numai puțin interesul publicului românesc pentru vârfurile pe care acest popor le-a dat umanității. Poate părea paradoxal, dar riscăm să ajungem într-o situație în care proprii noștri magiștrii, nu numai aceștia din carte, dar și mulți alții, să ajungă să fie mai cunoscuți în afara țării decât în interiorul ei și asta ar fi și trist și puțin periculos pentru noi toți. Pentru că, dacă ne pierdem orice reper propriu, ce oare ar putea urma mai departe? Într-un fel, poate că este de înțeles. Din cauza nenumăratelor dezamăgiri adunate de-a lungul ultimilor 75 de ani, unii dintre noi au căpătat o adevărată alergie la tot ce este românesc, tradiție sau identitate spirituală autohtonă. Am ajuns să practicăm cosmopolitismul (care este util și necesar cât timp racordează omul la evoluțiile globale) ca pe un fel de negare de sine. Dar asta nu rezolvă lucrurile, pentru că orice am face și oriunde ne-am duce tot români rămânem și destinul nostru va fi întotdeauna într-o rezonanță perpetuă cu starea acestei țări. De aceea, este important să ne ținem aproape de suflet tot rodul bun care a răsărit aici. Să ne amintim un pic de dinastia Brătienilor și de modul foarte înțelept în care au construit România modernă, aceea pe care noi cei de azi o privim dintr-o perspectivă aproape mitologică: modelul de dezvoltare l-au importat din Occident, însă au făcut tot ce s-a putut pentru a construi țara „prin noi înșine”.
scrie un comentariu