Memy Selfandi este un pseudonim. Cine se ascunde în spatele acestui pseudonim bizar, să zicem, cum spunea marele Toma Caragiu, că nu știm și că nici nu ne interesează. În fond, importantă este poezia lui, adunată între coperțile volumului Durerea de jos, având subtitlul culegere de afecțiuni din copilărie până-n pandemie (1970 – 2020), apărut anul acesta la Casa de Pariuri Literare.
Afecțiunile despre care scrie Memy Selfandi s-ar putea grupa pe trei categorii, care de altfel se autogrupează în interiorul volumului și în funcție de estetica practicată pentru fiecare dintre ele, și anume: răni ale sinelui, melancolii după ceea ce s-a numit rezistența prin cultură în timpul regimului comunist din România și doruri după oameni dragi actuali sau doar de puțin timp plecați, doruri instaurate din cauza pandemiei care a pus oamenii în imposibilitatea de a se mai reuni pentru întâmplări culturale și nu numai.
Poemele din prima grupă de afecțiuni, cele ce se referă stric la propria-i persoană și la modul în care și-a rănit de nenumărate ori sinele, se disting din punct de vedere estetic printr-o întrepătrundere, în doze optime, între visceralismul noir, morbid, atât de în vogă la poeții ce-și trag seva inspirației din poezia sud-americană și tendința de a spiritualiza, de a pune sufletul sub lupă sau de a scruta transcendentul, de a pătrunde în anticamera divinității: „Mă aștern în pat ca pânza de față/ noaptea apar alte nume pe certificatul de deces/ nu suntem numere/ suntem liberi suntem atât de vii/ iar dimineața pâlpâie alte candele/ baticuri eșarfe proaspete batiste și lumânări// Mă dor umerii de octombrie/ evit privirea celor care uită/ ziua în care renunțăm este ziua în care murim/ cânt noaptea-n gând să mă prindă curajul în somn/ pentru că pe certificatul meu de îmbălsămare scrie/ că sunt eviscerat și împăiat cu nemurire// Dimineața sunt iar transpirat/ spălat bărbierit machiat îmbrăcat așezat în tron/ gata să intru în lift autobuz metrou ori dric/ pregătit zilnic pentru abandon și bonuri de masă/ într-o ladă cu esență de fag și mânere cromante/ traaaaaaaageeți/ o mână de pământ/ peste mine și alți 64 înălțați”.
Poemele despre afecțiunile din cea de-a doua grupă, cele ce țin de melancolia după faptele culturale însoțite de gesturi rebele, trăite în adolescența petrecută sub auspiciile regimului comunist, se identifică din punct de vedere estetic printr-o abundență a inciziilor cu referințe culturale din sfera muzicii, filmului sau literaturii, care le situează la granița dintre poezie și glosar, precum și prin dispunerea lor sub forma unor poeme de largă respirație, migrând chiar înspre zona poemelor în proză (vezi Moș Succedaneu). Sunt străbătute de o atmosferă incertă, născută din instabilitatea tonului interior ce fluctuează perpetuu între melancolia blândă și revolta frustă, chiar retroactivă, față de politica aceea inchizițională definită prin lipsuri, cenzură și impilări de tot felul: „Ne-ai surprins dansând între Galbi și Im nin’alu/ poezii pe peron în Sinaia/ am văzut împreună Platoon la Biblioteca Americană/ chiulind pentru Take my breath away în toate topurile/ și-am trimis bezele lui Prince cu nota la purtare scăzută// Addicted to love – fiecare fătucă inseminată în baie pe faianță/ în timp ce luam hapuri anti-stronțiu/ cu gânduri la Perestroika.// Ți-amintim trocul: pro West and girls anti Pet Shop Boys/ mimam Simply Red pe versuri de Simple Minds/ ciugulind din palme Born to be wild crescând Voodoo child/ la sân cu Burning heart pierzând zilnic Piece of mind din pacea sufletească// (…)// Atunci făceam trafic de casete/ porno discăreală pe TDK și cărți interzise dactilografiate/ samizdate atent selecționate și prudent supravegheate”.
În fine, poemele din cea de-a treia grupă de afecțiuni, cele provocate direct de pandemia de Covid 19, se remarcă în primul rând prin cea mai strânsă unitate, fiind toate adunate într-un singur poem, în șase părți, denumit Traiste cu povești. Din punct de vedere estetic se asemănă cu cele din categoria anterioară, cu deosebirile că, de această dată, inciziile vin din sfera poeților douămiiști, aceștia devenind rând pe rând personaje în amintirile și/sau elegiile lui Memy Selfandi, iar atmosfera creată este strict una melancolică, de dor, în care nu se mai strecoară acea revoltă, ci eventual câteva mici frustrări: „În cafenea Liviu stinge țigara și-ndrugă ceva. Îmi salut poetizul roșcat venit cu Mugur la umăr să recite ceva suprarealist despre scheletul lui Matache pe Radu îl las adâncit în tropii sibieni iar Marius visează la aerul rarefiat din Himalaya. Cosmin are o lupă imensă și-un binoclu alb-vișiniu. Bogdan își trage sufletul și continuă. Aproape în beznă Răzvan bâjbâie venele și-agață branulele cu anticorpi pe stârvuri și corpuri românești. Găvanele le umple Claudiu în Berceni. Tresar. Îmi place. Număr petele de cerneală scurse pe carpeta boțită de flecurile pantofilor cu bătături și unghii netăiate”. Acest poem în șase părți este dedicat memoriei lui Adrian Diniș, cel care ne-a părăsit mult prea devreme, în 2018, la vârsta de numai 32 de ani. Ceea ce spune ceva în primul rând despre omul din spatele pseudonimului Memy Selfandi, ceva despre noblețea sa sufletească.
În încheiere aș mai vrea doar să spun că privind din prisma diversității formelor de manifestare ale poeticului pe care Memy Selfandi ne-o prezintă în acest volum, ne putem da seama că avem de a face cu un poet matur, deja format, care schimbă registrul poetic nu din cauza inconsecvenței, nu pentru că ar orbecăi încă pe drumul spre sinele său poetic, ci pentru că este capabil să jongleze cu mai multe tipuri de discurs, stăpânindu-le pe fiecare în parte la fel de bine. Dovada acestui fapt vine tocmai din aceea că indiferent de registrul estetic, poezia sa prezintă toate caracteristicile unei poezii complete: coerență a discursului, dozare optimă a figurilor de stil și a influențelor asumate, nerv, mesaj poetic puternic și, poate cel mai important, emoție stârnită din cea mai bună sursă și direcționată către cea mai bună țintă, către cea mai subtilă coardă poetică a cititorului.
Ca să parafrazez o „marcă” folosită de autor în acest volum (în fond tot o parafrază din sfera noir-religioasă), „aici odihnesc modestele mele cuvinte despre durerea de jos a lui memy selfandi”.
Memy Selfandi, „Durerea de jos”, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 48
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Alexandre Boucey pe Unsplash (crop)
Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București.
Din anul 2008 publică poezie, cronică de carte și eseu literar în diverse reviste culturale, printre care Helis (Slobozia), Ex Ponto (Constanța), Convorbiri literare și Timpul (Iași), Tribuna (Cluj-Napoca), Urmuz și Revista Nouă (Câmpina), Dunărea de Jos, Argo, Viața Liberă și Axis Libri (Galați), Poesis International (București), Dilema Veche (ediția on-line).
De asemenea publică articole de teologie în revistele Bărăganul Ortodox (Slobozia), Almanahul Bisericesc al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor (Slobozia) și Ex Ponto (Constanța).
În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul (Editura Tracus Arte), în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017.
- Start și restart în avangarda maghiară - 29 octombrie 2023
- Frumusețe și splendoare a lumii, amintește-ți de noi: „O singură viață” de Manuel Vilas - 22 septembrie 2023
- O inimă violentă sub dune: despre „Resursa” (Olga Ștefan, Casa de Editură Max Blecher) - 25 august 2023
