cronici kooperativa poetică poezie recomandări

Există cimitire în oraș, iubito – despre „Sindromul Cotard” de Andrei Petrea

scris de Iulia Stoichiţ

Andrei Petrea, pe lângă faptul că mi-e coleg la cenaclul „Corpul T”, a debutat și el în 2022 în volum individual, prin Concursul de Debut în Poezie O Mie de Semne, pentru că volumul său, Sindromul Cotard, a fost desemnat câștigător. La un moment dat, prin toamnă, Andrei Mocuța (membru în juriu) mi-a scris să mă anunțe că Andrei Petrea a câștigat concursul de debut și să-i transmit felicitările sale și mulțumiri pentru recenzia la Biblioteca Brautigan, ceea ce am și făcut, că-s fată faină, deși nu pare, pentru că Andrei P. nu are cont pe Facebook, ca să poată Andrei M. s-o facă personal.

Referința la Bacovia din titlul recenziei nu e întâmplătoare. Sindromul Cotard chiar e un sindrom și se referă la convingerea cuiva că este deja mort, inexistent sau nemuritor. Acest sindrom mai este cunoscut și ca sindromul cadavrului ambulant, așa că dintr-odată are cu atât mai mult sens faptul că Bacovia își face apariția în acest volum. Știm cu toții cât de mult îi plăceau lui Bacovia cimitirele și morții, în general (poate pentru că nu mai vorbesc și nu te mai fac cu nervii). Tot volumul lui Andrei Petrea e împânzit de moarte, depresie sau sentimentul unei sfârșeli existențiale, intrată adânc, până în oase, unde a înlocuit măduva lor. Și, așa cum observă Lucia Țurcanu pe coperta 4 a volumului, aproape niciun alt poet, în afară de Bacovia, până la Andrei Petrea, nu a mai fost atât de dedicat înregistrării propriului „delir al negației”, cum mai numesc psihiatrii ceea ce a devenit o marcă poetică personală pentru cei doi poeți.

Nici menționarea cimitirelor nu e gratuită, pentru că volumul e împărțit în două plachete: „I. sindromul cotard. poeme șterse” și „II. un cimitir”. În prima parte, volumul conține, pe lângă poemul care dă numele cărții, mai multe poeme, mai mult sau mai puțin asemănătoare, care lasă senzația de poezii în care, din punct de vedere tematic, vorbim de același univers cinematic al depresiei, al negării de sine, chiar și al sindroamelor: „un documentar suedez/ despre copii de refugiați care aflând că/ familiile lor ar putea fi deportate/ intră într-o stare vegetativă/ mi-a părut rău de părinții care aveau grijă de ei/ dar de copii nu” (p. 11 – „sindromul resemnării”). Pe pagina de lângă, adică pagina 10, ne intersectăm cu „sindromul impostorului”, care amintește puțin de o temă oarecum biblică:

„un vis care revine/ sunt într-un scaun cu rotile/ cum se întâmpla cu ani în urmă/ și merg ce merg până ce/ la un moment dat mă ridic/ ca și cum ar fi cel mai firesc lucru/ în secunda următoare apare cineva sau poate/ se adună chiar o mulțime care începe să mă ia/ la bani mărunți că nu mi-e rușine/ că sunt alții nevoiți/ să se deplaseze așa și eu fur atenția/ mă întreabă de ce am făcut-o/ iar eu rămân total perplex”.

Pe de altă parte, reacția din vis a oamenilor care îl văd pe eul poetic ridicându-se e cât se poate de legitimă într-o lume care nu mai așteaptă niciun salvator care să învie morții. Toți au murit oricum, nu numai Dumnezeu. Inclusiv amorul e mort și asexual (mai mult sau mai puțin):

„erotismul morții/ morbiditatea și violența erotismului/ senzația că intri într-o pădure întunecată/ unde morții copulează frenetic cu viii/ dedică-te hedonismului/ gândește-te la cât de brutale sunt versiunile/ originale ale basmelor cu care ai crescut/ dă-ți seama că te-am atras într-o cursă/ blesteamă-mă/ sunt unul din cadavrele care te penetrează” (p. 36).

Ceea ce mi se pare interesant e cum poți să combini Dante cu Mihai Ignat în același poem, mai mult sau mai puțin (merge el ce merge Dante pe cărare prin pădure, după fragi, mure și Beatrice și dă peste „ne hidoșim” al lui Mihai Ignat sau așa ceva). Norocul lui Dante că totuși se reunește cu Beatrice în moarte (nu e clar dacă există cimitire în pădure în acest univers):

„există un cimitir în care se înfiripă adevărate povești de dragoste. toți cei pe care îi vezi plimbându-se pe acolo arată la fel. au o privire pierdută și merg parcă în transă. deziluzionați în amor se apleacă șterg cu mâinile praful de pe pietre și încearcă să găsească acea persoană care îi va iubi așa cum sunt. la bine și la rău până ce moartea îi va reuni.” (p. 79)

Placheta dedicată cimitirelor inventariază un total de 41 de cimitire, cu tot felul de tematici și caracteristici specifice, preluând premisa din Orașele invizibile (Italo Calvino). But there’s a catch, dacă mă întrebați pe mine. Romanul lui Italo Calvino nu începe cu aceeași frază în cazul fiecărui nou oraș, pe când aceste 41 de cimitire ale lui Andrei Petrea, da. Unul dintre cele mai reușite cimitire, din punctul meu de vedere, e cel al academicienilor:

„există un cimitir al academicienilor. trebuie să fi scris minim zece cărți ca să poți fi înhumat acolo. deși la început cimitirul era mai degrabă un soi de club nișat cu timpul i-a sporit prestigiul și tot mai multă lume a vrut să-și petreacă acolo viața de apoi. problema pentru mulți consta în faptul că nu erau suficient de pricepuți încât să scrie toate cărțile alea așa că au apelat așa cum fac pușcăriașii care vor să iasă mai repede la ghostwriters ghostwriters pe care nu-i plăteau prea bine. peste ani a fost un scandal mare în comunitatea academică. s-au făcut cercetări amănunțite și a trebuit ca cei care fentaseră sistemul să fie exhumați și strămutați.” (p. 52)

Cred că lui Alexandru Mușina i-ar fi plăcut acest poem, având în vedere faptul că era highly opionated despre impostură în general. După cum se poate observa, partea de comentariu social nu lipsește din poemele lui Andrei Petrea, ceea ce este într-o oarecare măsură mai rar la volumele de debut.

Și pentru că de data asta nu am nicio încheiere foarte potentă, o să mai las un poem foarte real, puternic, dezvoltaționist:

27.

există un cimitir construit peste un alt cimitir. el se află la granița dintre două state rivale. în urma unui război a picat în mâinile celeilalte țări care l-a acoperit și l-a înlocuit cu propriul loc de veci. problema este că ani mai târziu țara care construise cimitirul originar a recucerit teritoriul iar acum acești oameni nu știu cum să facă să vorbească cu morții lor fără ca prezența inamicilor să le umbrească gândurile.

Andrei Petrea, Sindromul Cotard, Editura Cartier, anul publicării: 2022, nr. pagini: 85

Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă: Javad Esmaeili / Unsplash

despre autor

Iulia Stoichiţ

Iulia Stoichiţ e reală, plictisitoare, narcisistă (ca orice persoană care scrie) şi uneori îi lipseşte simţul umorului. Ea nu se descurcă la capitolul (meta-)prezentări scriptice. Nu-şi dă seama ce şi pentru cine contează aceste informaţii. Contează că a studiat 5 ani la Facultatea de Litere din Braşov, cu tot cu masteratul (celebrul program de masterat Inovare Culturală, ştiut şi ca Scriere Creatoare pe vremuri)? Contează că la un moment dat ar trebui să termine şi doctoratul la care s-a înscris la aceeaşi facultate? Contează că a tradus un volum de poezie, Pink Pong, din română în engleză şi viceversa, în timp ce era scris? Contează că scrie cam de 13 ani? Contează că are cea mai mişto zodie – Gemeni – şi nu pentru că e şi zodia lui Donald Trump? (ştie că toţi zic asta despre zodia lor). Poate că da, la nivel individual. Poate că nu, raportat la o scară mai largă. Pentru mai multe detalii, fie aşteptaţi ca Iulia Stoichiţ să moară (iar asta e o certitudine), fie să devină câtuşi de puţin relevantă (şi neridicolă) în lumea literară şi/sau academică (gradul de incertitudine creşte în acest caz). Sau o căutaţi la adresa de e-mail: iuliastoi@yahoo.com sau pe instagram, cu numele, că username-ul e prea complicat (nu mai suportă facebook şi de-aia nu l-a menţionat).

scrie un comentariu