Noul volum al lui Alexandru Vakulovski, a cui e casa asta, este unul al periplurilor traumatice printre ruinele unor geografii social-politice, interne sau externe, fisurate, destrămate chiar, dezvăluite în poeme diverse ca structură sau semnificație, unele foarte scurte, altele curgătoare, marcate de o fluență tensionantă a relatării documentare sau a evocărilor personale.
Înfățișând o atmosferă similară cu cea din filme care surprind, pe glob, dinamica conflictelor militare recente, ca Mosul sau 13 ore: soldații secreți din Benghazi, cele două părți ale cărții mare, soare, tiotușki, omuleți verzi și apă-n Kosovo reprezintă, în sine, două mari poeme alcătuite din secvențe geografice care adună laolaltă vieți omenești, frânturi de peisaje, opinii, gânduri, ce redau culoarea locală a anumitor locuri sau dimensiunea fragilității umane, acest ,,peisaj în destrămare”, cum spunea Blaga, expus unor contexte sumbre ale luptelor pentru puterea politică vizând împărțirile sau despărțirile teritoriale.
Iar această destrămare a unor ,,teritorii exotice”, cum remarcase Constantin Acosmei, pe ultima copertă, se datorează unui război care nu are de-a face, neapărat, cu dreptatea, curajul, probitatea sau demnitatea asumării vreunui risc pentru care merită să îți sacrifici propria existență. În câteva rânduri tulburătoare reiese portretul unui război care, încă din prima clipă, a devenit un act terorist, care umbrește, încorsetând întregul peisaj ce debordează de o jovialitate domestică, așa cum oamenii, cei neajutorați, atât moral, cât și fizic, înainte de orice, și-au pierdut încrederea în sine sau chiar în pământul natal. Idealurile li s-au stins, curiozitatea a căpătat antene doar pentru filonul morbid al terorii prezent în fiecare fibră a realului: ,,când aud bubuituri/ nu știu ce se întâmplă/ sunt artificii la Purcari/ sau/ a început tirul/ terrorussiei/ din transnistria/ războiul ne privește/ chiar dacă noi/ încă avem visuri/ avem planuri/ câmpul de grâu și de/ floarea soarelui/ s-a umplut de cadavre”.
Contrastul dintre viață și moarte este, parcă, inexistent, întrucât cea din urmă se năpustește, cu forța tentaculară a unei viituri, asupra realității din Ucraina, ștergându-i orice urmă identitară: ,,în plin doliu/ moartea nu se încheagă/ se răspândește/ în Ucraina ca cerneala-/ntr-un/ pahar cu apă”, așa cum par să dispară granițele terestre sau aeriene ,,ei spun că cerul e al lor/ kaghebiști și pușcăriași/ trimiși/ în Ucraina”, pe când spațiul virtual pare singurul în măsură să conserve existența, conferindu-i o dimensiune perenă, singura care mai contează, poate, căci ,,în rețelele de socializare/ morții sunt/ încă vii/ nu mai vreau artificii”.
Linia care unifică toate aceste fragmente, fisuri, chiar fărâme de viață, conștiință sau identitate conferă și alternanța dintre ritmul alert, incisiv, acid pe alocuri, cu cel temperat, evocativ-nostalgic al memoriei. Însă ambele ritmuri sunt străbătute de fluxul lapidar al frustrărilor, al ororii care își extrage seva din promiscuitatea, degradarea sau setea de sânge a unei societăți contemporane aflate, în permanență, în zodia războiului sau a conflictului. Devenit laitmotivul acestei geografii sepulcrale, un fel de Styx al realităților din estul continentului, dar și un axis mundis al unor timpuri senine, cum au fost cele ale copilăriei din acele părți sau, dimpotrivă, al unora care au venit sub zodia urii și a dezbinării, apele Nistrului nu spală rușinea sau durerea, ci, are menirea de a pune în mișcare viața, dar și moartea, de a le încredința curgerii într-un singur sens, într-un firesc imperturbabil al lucrurilor și al timpului: ,,Nistrul ducea la vale cadavrele/ unele torturate/ altele – simple/ dacă se poate spune așa/ Nistrul ne apără/ ne plânge/ ne spală de ură/ de sânge/ Nistrul se plimbă cu moartea cu care/ nu știam ce se face/ în fiecare an/ Nistrul arde mocnește/ din păsări din cuiburile lor/ se alege praful și/ praful se va alege și din noi/ foarte curând”.
Conflictele armate, teritoriale, minciuna, crima politică, deturnarea unor avioane alternează cu evocarea tinereții petrecute în zonele rurale ale Basarabiei, pătrunse sau nepătrunse încă de spiritul vindicativ al situațiilor politice, cum ar fi acele orașe care și-au păstrat propriile identități culturale, în spiritul unor timpuri parcă imemoriale – Odessa, Kosovo sau Rasseika. Însă, întotdeauna în spatele derulării tuturor acestor aspecte evocative, puternic reliefate printr-un discurs poetic al patosului spiritual conjugat cu un ethos identitar, se resimte filonul tensiunilor epifanice care transfigurează, în cheia unei blândeți diafane a detașării și cugetării, întregul univers abordat: ,,să mergem mai sus/ să ne depărtăm să vedem frumusețea/ planetei albastre cu pete mari verzi și niște gri/ și lumini/ acolo unde s-au înmulțit oamenii/ planeta mocnește” sau ,,asta m-a făcut să tresar/ da frate asta e Basarabia noastră/ furată de Hrușciov/ acum noi îi zicem Bugeac/ dar asta e”.
Dincolo de realitatea războiului, problema unui mediu trecut prin transformări climatice severe se reflectă în secvențe în care conflictele militare se bazează pe repercusiunile unei clime dușmănoase, care uniformizează parcă întreaga planetă. Vakulovski ne oferă o lecție de istorie politică, asumându-și o notă de ironie amară îndreptată spre labilitatea, derizoriul deciziilor unei conduceri mondiale, din pricina cărora aflăm că războiul politic a devenit o replică a războiului climatic, iar pierderea unui teritoriu coincide cu pierderea unei părți însemnate din propria identitate: ,,dacă te uiți de departe vezi/ cum emisfera sudică arde și/ fumul din Amazon o acoperă/ trezit din somn/ președintele Macron vrea să ajute/ vrea să doneze cu cei din G7 Braziliei miliarde/ pentru stoparea/ incendiului/ zice/ nu vă uitați că aici nu e președintele Americii/ Donald Trump/ s-a spălat pe mâini a dat bani și/ acum îl doare-n cur/ e cu noi”.
Nistrul devine o morgă acvatică, unde au loc experimente ce vor servi unor interese politice, meschine, într-o atmosferă apocaliptică a degradării, distrugerii prezenței umane, pe fondul unei naturi tot mai alterate, tot mai descompuse: ,,ucrainienii vor să mai bage/ câteva hidrocentrale ca/ să scape de ruși/ asta va distruge peștele din Nistru/ apele lui sunt tot mai obosite și dacă îl ardem/ din el se va alege praful și/ praful se va alege din noi”. Spectacolul morții devine un prilej de bravadă carnavalescă, un mod de a sublinia inegalitățile de forță și de arme, de a persifla oroarea, de a scoate în evidență contraste din care reies fisurile unor conflicte militare desfășurate într-un fel de degringoladă a morții: ,,cazacii ucrainieni erau mândri/ să ne omoare în Transnistria/ își făceau poze cu tancuri/ cu moldoveni morți/ ai noștri aveau doar/ câteva tanchete din tablă/ ei erau bratani cu rușii/ acum nu mai sunt/ din frăția lor s-a ales praful/ și/ Ucraina a închis granița cu Transnistria/ țara contrabandei și a experimentelor separatiste/ rusești”.
Alain Besançon, într-una dintre cărțile sale, Sfânta Rusie, vorbește despre contactul pe care străinul îl are, pentru prima dată, cu această țară, care devine, în mod inevitabil, un contact personal, căci ,,încearcă să o includă în lumea lui” sau ,,s-o expulzeze”, dar ,,n-a reușit nici una, nici alta”. Pentru cei din Ucraina, aceste observații se potrivesc, întrucât nu doar războiul cu Rusia înseamnă o încercare de a reporni un alt război troian. Însă, prin tehnicile sau pregătirea militară din Rusia, soldații acestei țări știu cum să reitereze, adaptând la specificul local, anumite părți ale istoriei, ca pogromurile, și să transforme propaganda într-o armă în care gloanțele sau tăișurile nu sunt la vedere, dar te pot răni în orice moment, indiferent de calitatea sau de mesajul transmis. În cadrul conflictului, propaganda instituie o realitate distopică, unde frenezia măcelului alternează cu mistificarea absolută a oricărui adevăr. Următoarele versuri amintesc de o realitate desprinsă parcă din Struțocămila lui Vladimir Volkoff sau din romanul Trenul de Erlingen al scriitorului algerian Boualem Sansal: ,,pe lângă mercenari Rusia trimitea/ și încă trimite/ în Donețk Lugansk/ omuleți verzi bine școliți/ care știu să facă un pogrom/ să-ți pună cuțitul la gât/ și să te convingă că tu/ n-ai dreptate/ să facă un live când/ moartea intră în casă/ uneori propaganda/ e mai tare decât un batalion de tancuri/ chiar și atunci când e proastă.”
Peisajele din Ucraina sau Kosovo își dezvăluie și latura lor multiculturală, arcadică: ,,uite muzica din cartierul/ Moldovanka/ un pic de bucurie/ un pic de tristețe/ ceva ucrainean/ ceva românesc/ ceva evreiesc/ ceva rusesc/ ceva tătăresc/ ceva armenesc/ ceva bulgăresc”, atunci când în aer planează încă o tensiune nerezolvată, datorată unei uniformizări cu miză politică ,,sunt mulți pe-aici/ unii nici nu știu că român e același lucru/ cu moldovean pentru că pe noi toți/ fraților/ ne-a călcat pe ureche și pe creier/ cizma de chirză sovietică socialistă.” Cu toate acestea, supraviețuirea înseamnă, în primul rând, integrarea în ritmurile firești ale naturii, locuirea într-o bulă de sticlă care, metaforic, are rol securizant și care îi adună aproape pe toți cei care împărtășesc idealuri comune: ,,nimic/ doar mare soare/ plajă și bula noastră de sticlă/ atât”.
În alte locuri, spațiul domestic pare desprins dintr-un film de Hitchcock realizat în Balcani, din care răzbate atât un ton candid al evocării, atent la efectul de implozie al lucrurilor aparent simple, cât și o notă de imagism pastelat, concretizat în jurul unei atmosfere onirice: ,,uite ciori cu ochii albaștri/ am zis/ apoi/ uite un fel de grive/ desigur/ că erau și ciori/ și grive/ dar mai ales/ stăncuțe/ jos/ în sufragerie/ o blană artificială/ ca de oaie/ cât stăm/ în alte camere/ închidem ușa/ altfel camera se umple de stăncuțe/ s-ar așeza pe blană ca pe noi” (stăncuțe).
Se spune că pe timp de război muzele tac. Cu toate acestea, până și pietrele sau pământul locurilor pe unde călătorește poetul, împreună cu toți ai săi, dacă ar prinde glas, ar vorbi încontinuu despre oroare, destrămare, exil și, nu în ultimul rând, despre acele granițe care nu mai sunt sigure, devenind ele însele, tranșee.
Alexandru Vakulovski, a cui e casa asta, Editura Charmides, anul publicării: 2020
Fotografie reprezentativă de Pavel Neznanov pe Unsplash
scrie un comentariu