polirom.ro

Îmi este clar că, într-o oarecare măsură, citesc poezie rămânând tributară unui demers similar cu lectura proiectelor de arhitectură: pornesc întotdeauna de la loc, de la angrenajul autorului în „povestea” pe care o spune situl, de la forța lui, de la cele ne-rostite, dar care plutesc în aer și devin potențial, context relevant, linii de tensiune, premise, concept – spunem noi – dar e mai mult de atât. E, de fapt, momentul când decizi dacă să îl crezi sau nu pe autor, dacă să te lași sau nu sedus de ceea ce vrea să zică, momentul captării interesului, când în poezie se arată abia vârful aisbergului. Apoi, treptat, descoperi și restul: cum zice ceea ce zice autorul, ce limbaj, ce atmosferă creează, ce idei noi are, ce estetică abordează, la ce referințe trimite sau care e structura folosită în întreaga lucrare.

Sigur, unele cărți – la fel ca unele proiecte –  te „înhață” direct prin atmosferă, altele prin limbaj, altele prin spectacularul structurii folosite, dar undeva tot îți pui întrebarea: de ce citesc eu asta? Ce legătură am stabilit eu cu lucrarea asta? Aici e cumva un nod gordian, egoismul subiectivității lectorului care, dacă nu reuşeşte să stabilească o intimitate cu textul, îi rămâne veșnic exterior, incapabil să-l pătrundă (și simetrică, dificultatea oricărui autor de a se raporta obiectiv la lucrarea sa).

„Stepă și transă” a fost pentru mine o lectură ușor derutantă, pentru că s-a instalat printr-o perdea de fum pe care am perceput-o inițial greșit: ca pe o cortină care trebuie dată la o parte pentru a putea vedea mai bine spectacolul, când de fapt, dimpotrivă, perdeaua de fum era (este) chiar parte din show și, abia pe măsură ce parcurgi cartea, descoperi rolul ei și rolul altor figuri din ampla scenografie pe care o montează autorul. După ce l-am și văzut pe autor în performance-ul de la Institutul Blecher, am înțeles că într-o astfel de producție, contează cel mai mult cum este livrat tot acest întreg, compus din felurite ingrediente – limbaj, accent, aluzii, dar mai ales atmosfera, haloul fumegos al ambianței generale care topește mimica, gestica și muzica într-o singură substanță care se inhalează rapid, cu totul, fără a fi cântărită în prealabil. Și deși afirmă că „nu e loc de entropie”, există cu siguranță o divergență controlată a limbajului în poezia practicată de fanfarov, un „rateu senin”, o dez-articulare vecină cu non-sensul, poate că urmuziană în intenție, dar într-o manieră mai puțin ordonată, mai degrabă ca rezultantă a transei eterice care generează tot acest spectacol. Mijlocul de seducție cel mai puternic este ritmicitatea versurilor; ea răpește în mod conștient din coerența poemelor, dar participă la fluența lor și la atmosfera de ansamblu, principalele pariuri ale volumului. Această atmosferă capătă nuanțe sensibil diferite pe parcursul cărții, trecând de la un ludic amar, „cu poftă de yolo”, dar încă degajat, cu imagini ușor redundante („natura duratei”, „jocurile măsurii și ale duratei”), cu refrene care parcă amorțesc vigilența lecturii și mici glume care detensionează textul („toată înțelepciunea din lume nu-mi stă la degetul mic/al unui singur poem”), la o ambianță de ostilitate generalizată căreia i se opun imagini ale dezamăgirii etnice (te-ai pornit român de-acasă și ai ajuns rus în Țară Mamă), până la cadrajul teroriza(n)t de o forță militară obscură, vag apocaliptică, manifestă printr-o „bolboroseală din fundul capului” („despre cum se pierd talentele”).

Unele poeme, tot încifrate și alambicate în încrengături stranii de versuri ritmate/rimate generând o atmosferă cadențată de cazarmă, trimit către o zonă de factură politico-socială;  atmosfera devine una sarcastic-combativă („basarabia e pământ maghiar”), rimele sunt șocante și căutate („s-o mai fută/o reciprocitate recrută”), iar fundalul pe care se proiectează astfel de versuri e unul al coruperii profunde, anarhice a sinelui, într-un „chiși’n’hău” fără scăpare, în „tandem cu moartea”, cu „pământ sub picioare nisip între degete te miști te înghit/frățioare”. Multe sunt astfel de poeme care, deși prinse într-o țesătură care le face aproape ilizibile, răsuflă prin câte unul sau două versuri mai limpezi, cu atât mai clar strălucind cu cât mai adânc e haosul (fumul?) din care s-au născut: „sunt atât de bun de mai rup o bucată din mine hrănesc/dragonul și zbor mai departe”.

Un plan transversal pe care îl remarc este cel al ironiei orgolioase, o atitudine care blufează robust, părând că deține „asul golăniei”, convinsă că „tinerețea-i delicvență prin esență” și tot ceea ce vrea e să se se audă „glasul de hoinar” în „pădurile de nerv gol pușcă” (black rose1967), convins că deține „limbajul pierdut al cine știe cărui trib imaginar” („ticuri nervoase”). Este însă un plan destul de fragil, care nu trece proba continuității în întreg volumul, ba chiar, pe seama lui, mai spre final, se poate citi un soi de inadecvare. „fanfarov nu face figuri” este unul din versurile unui poem care putea fi un titlu destul de aproape de realitatea acestei poezii. Pentru că deși e un joc alambicat al limbajului, un joc de scenă cu acrobații de ritmicități, rime, rupturi, contrapuncte, refrene etc. – se simte undeva foarte clar că toate astea nu sunt decât un drapaj, parcă din ce în ce mai ineficient în a masca un adevăr foarte crud.

Perdeaua de fum care trebuia să dea un efect de maximă ambiguitate și transă perfectă dezvăluie, mai mult decât învăluie, adevărul ultim, al „omului adeziv” care nu reușește să se curețe, să se limpezească, să se dezbare de mediul profund toxic și ostil, ca un „creier prăjit”, condamnat la existență („a nu fi nu există pinky”), pierzând speranța evadării („arca”). Că tot acest joc este în mod programatic agresiv, asta nu surprinde, e un statement asumat cumva de la început. Ceea ce mă miră puțin e pasul ușor în lateral, modul explicativ pe care îl adoptă fix atunci când se auto-referențiază și încearcă să ne livreze odată cu spectacolul și rețeta de fabricație acestuia: „era curios felul în care cei ca el își scriau versurile/o harababură emoțională o anomalie în comportament/ceva de neînțeles pentru cei care văd poezia ca pe un produs intelectual” („ticuri nervoase”). Ieșirea din protocolul și decorul scenei create cu atâta efort și încercarea de revendicare de la o „teorie” a primitivismului intuitiv al limbajului poetic, plasându-se cumva și pe o poziție de superioritate față de poezia intelectuală, face să scadă ușor credibilitatea volumului. Pentru că deși ne ține bine captați în atmosfera cărții, injectați cu câteva doze bune de poezie veritabilă, la un moment dat autorul ne atrage atenția asupra ambalajului și etichetei: și atunci vraja se spulberă, apar ritmuri, sonorități și rime care nu ne (mai) spun nimic, nici în sine, nici în contextul poemului, un abuz de muzicalitate saturată („cum o face pentru tot cum o face pentru toți”; „dau delete pe-ndelete”; „cerebral /și celebrați”).

Atunci când se mai relaxează și renunță la trucul acestei presiuni vag-ideologice și intens-patetice de tip hip-hop, care seduce până la punct, dar poate să devină și obositor, fanfarov escavează insule de poezie pură precum poemul cu nume scris în chirilice pe care l-aș cita integral, dar mă rezum doar la versurile: „și cât de împietrită a fost/inima faraonului/și cât de mută și neputincioasă/e durerea”. Reușite sunt și poemele care plusează în zona instabilității („demaraj”, „grillz”, „novecento”), a unui provizorat infinit și a unei dinamici de surfer nebun care poate să simtă pe viu personalitatea unei șosele („record E 581”) și odată cu ea, a unei lumi marginale pierdute „în mahmureală și ură”.

Părând că se distrează distrându-ne pe noi, poezia lui fanfarov trece ca o fanfară, învăluită în fumul ei de transă, fals ludic, iluzoriu, funambulesc, fals-revendicativ, nelumesc și hilar pe alocuri. În el întrezărim, voit blurată, o natură retractilă, orgolioasă, ironică, cu mize destrămate, emanând o amărăciune controlată, scrâșnind inaudibil în spatele ritmurilor „asurzitoare”, promițând ceva imposibil de decelat:  un ținut arid, dar deja fascinant (o stepă).

Dumitru Fanfarov, „stepă și transă”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2020, nr. pagini: 84


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Andrew Neel pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here