cronici recomandări

Farmecul tragic al unei iubiri – despre „Mereu cu gândul la ea” de Jean-Baptiste Andrea

scris de Alina Burcioiu

„Există absențe după care nu ne revenim niciodată.”

Îmi doresc să locuiesc un timp într-un oraș vechi din Italia. Să mă trezesc dimineața devreme, când lumina se desprinde din întuneric și oamenii încă sunt în visare. Să mă strecor pe străzile lui, să adulmec frumusețea și să-i simt durerea trecutului transformată în artă. Să mă intersectez cu poveștile fantomă, care încă îl bântuie, și să am cu mine această splendidă carte.

În 2023, Jean-Baptiste Andrea a fost distins cu Prix Goncourt, cel mai prestigios premiu literar al Franței, pentru cel de-al patrulea roman al său, „Mereu cu gândul la ea”. Cu o scriitură poetică și profundă, ne întinde în fața ochilor o poveste emoționantă despre iubire, artă și obsesie. Despre maturizare, visuri si lucrurile care nu sunt niciodată ce par a fi. Este un omagiu adus puterii creatoare și devoratoare a dragostei, desfășurată pe fundalul fascinant al sculpturii.

Amplasat în Italia celor două războaie mondiale, când fascismul era în ascensiune, romanul spune povestea vieții tumultoase a lui Mimo, un tânăr sărac cu un strălucit talent de sculptor. Viață care nu ar fi putut exista fără Viola, fiica unei prestigioase familii de aristocrați, care nu ținea cont de convențiile sociale. Povestea ne dezvăluie o dragoste epică și imposibilă dintre doi oameni care nu ar fi trebuit să se întâlnească niciodată.

Într-o abație îndepărtată, unul dintre locuitorii ei este pe moarte. Ajuns la optzeci și doi de ani, mai are doar câteva ore de trăit în această lume pentru care el este mort de mult. La subsolul abației stă ascunsă de ochii iscoditori o misterioasă statuie a unei femei, pe care el a vegheat-o în toți acești ani de când a ajuns aici. Este ea. O Pietà controversată, respinsă de Vatican, recunoscând-o ca pe o mare operă de artă, dar nu cea mai potrivită pentru promovarea religiei. Dar pentru el, ea este marea pierdere a vieții lui. Un strigăt de durere pentru eternitate.

Înainte de ultima suflare, bătrânul aruncă o privire înapoi la ceea ce a fost existența lui și murmură un cuvânt. Călugării cred că este „vioară”, dar noi știm că nu.

 „O chestiune de ore? Nu mă faceți să râd. Sunt mort de multă vreme. Dar de când morții nu pot să-și spună povestea?”

A venit pe lume în Franța, în 1904, din părinți italieni. Tatăl lui a fost sculptor și, când s-a născut, mama a decis că și el va fi sculptor. Tatăl, însă, s-a opus, spunând că este „o meserie mizerabilă în care mâinile, spatele și ochii se uzează mult mai repede decât piatra, și că, dacă nu ești Michelangelo, e mai bine să eviți toate astea. Mama a încuviințat și a decis să-mi ofere un avantaj. Mă numesc Michelangelo Vitaliani.”

În 1916, după moartea tatălui său în război, Mimo, cum prefera să i se spună, a fost dus în Italia. Viața lui nu a fost ușoară, dar și-a luat revanșa în fața destinului și cu timpul a devenit un mare sculptor (în contradicție cu statura lui), iar ascensiunea fascismului în Italia l-a ajutat. Deși nu întotdeauna cu conștiința împăcată, el a lucrat cu fasciștii, cu bogata familie Orsini și cu Vaticanul în realizarea operelor sale, rămânând fidel viziunii lui despre artă, chiar dacă acest lucru a născut multe controverse.

Dar totul a început când a întâlnit-o pe Viola Orsini, fiica aristocrată, pe când erau adolescenți. A fost de ajuns o mână întinsă pentru ca lumea să nu mai aibă aceeași ordine. Și-au jurat că întotdeauna vor fi ei, se vor susține, își vor urma visurile și nu vor lăsa pe nimeni să-i oprească. Mimo – un mare sculptor, demn de numele pe care îl poartă, iar Viola – pilot, să zboare și să nu cadă niciodată. Un jurământ încălcat printr-o prăbușire.

„Mi-a întins mâna și eu am luat-o. Așa, pur și simplu, trecând dintr-un singur pas peste abisurile de nepătruns ale convențiilor, peste impedimentele sociale. Viola mi-a întins mâna și eu am luat-o, o vitejie despre care nimeni nu a pomenit vreodată, o revoluție mută. Viola mi-a întins mâna și eu am luat-o, și chiar în clipa aceea am devenit sculptor.”

Relația cu Viola, nu în sensul pe care tindem să ni-l imaginăm, s-a cimentat în sufletul lui Mimo, transformându-se pe nesimțite într-o pasiune tacită. De-a lungul vieții, cei doi se pierd unul de altul și se regăsesc de mai multe ori, iar această pasiune devine muza și miezul creației lui Mimo. Dar și sursă de suferință. Chiar dacă „chipul i se estompa măcinat de vântul secundelor și minutelor care sufla între ei”, gândul lui era mereu la ea.

„Discutaseră mult despre prăpastia care crește între doi oameni, pe care, se credea, nimic nu-i poate despărți. Despre așchiile pe care timpul ți le strecoară sub piele și pe care le ignori – cine își face griji pentru o așchie? –, dar care într-o bună zi se infectează.”
„Nu suntem magneți. Suntem o simfonie. Și chiar și muzica are nevoie de tăceri.” 

În tot acest timp, cu teroarea fascistă în fundal, cei doi au încercat, au eșuat, au trădat și au iertat, au căzut, dar nu întotdeauna au reușit să se ridice. Pe măsură ce povestea se derulează, simțim tot mai mult adierea tragediei. Iar când ea se întâmplă, vedem cum dorința de a o păstra pe Viola vie în marmură și piatră transformă întreaga viață a lui Mimo.

„M-am dus drept la marmura mea, am luat prima daltă și primul ciocan care mi-au căzut în mână și am atacat blocul cu toată puterea. În noaptea aceea am plâns în sfârșit, cu așchii de piatră… Am sculptat-o așa cum am văzut-o în ziua aceea, printre dărâmături, cu corpul ei frânt și sublim…”

Jean-Baptiste Andrea scrie cu o sensibilitate lirică, iar limbajul său evocator creează imagini puternice, cinematografice (înainte de a scrie romane, el a avut o lungă carieră ca scenarist). Andrea explorează ideea că iubirea poate transcende realitatea fizică și că arta poate deveni un spațiu sacru al eternității. Iar unul din firele care traversează paginile romanului este legătura detonantă dintre artă și iubire, dintre inspirație și obsesie.

Scriitorul francez reușește să descrie procesul de creație al sculptorului cu o autenticitate remarcabilă, făcând cititorul să simtă textura marmurei și să înțeleagă fervoarea unui artist care își pune sufletul în fiecare detaliu. Așa cum și el pare că sculptează când scrie, șlefuiește unghiuri și scoate la iveală povestea din atelierul minții. Ca o operă de artă eliberată de sculptor dintr-un bloc de piatră.

„Mereu cu gândul la ea” se scaldă în lumina frumuseții și fragilității umane. Iubirea, deși adesea imposibilă sau tragică, poate da sens unei existențe și poate inspira opere de artă care depășesc timpul. Cartea impresionează prin melancolia subtilă, dar și prin energia care pulsează din paginile ei. Este o lectură introspectivă, care ne face să reflectăm asupra propriei vieți și a modului în care ne păstrăm amintirile și iubirile vii. De multe ori romanul m-a dus cu gândul la „Confiteor” al lui Jaume Cabre, prin atmosfera lui, prin toate trăirile puternice și izul grandios.

Sunt multe paragrafe frumoase și apăsătoare, care vorbesc despre întunericul din noi și slăbiciunile sufletului, despre puținele fericiri transformate în nesfârșitele căutări și iluzii ale unei vieți. Despre toate tristețile pe care le îngropăm în noi, devenite microfisuri ascunse ale inimii ce riscă oricând să se spargă. Dar în rezerva lumii există ceva pus deoparte de care nu trebuie să uităm, speranța.

Romanul este unul complex, tumultos, cu relații de familie complicate, dar ochiul meu interior s-a oprit cel mai mult asupra iubirii atipice, tragice și frumoase dintre Mimo și Viola. O legătură conturată, ca o ironie a sorții, într-un loc al sfârșiturilor, cimitirul. „Mereu cu gândul la ea” poate fi romanul marilor iubiri, cele care rămân în inima noastră toată viața, care ne sculptează și ne fasonează, cele pline de splendori și amărăciuni. Aflat pe patul de moarte, Mimo lasă în urmă ceva mai măreț decât toată cariera lui. Pe ea. O iubire sculptată deasupra timpului.

„Mi-a plăcut viața mea, viața mea de laș și de trădător, și de artist și, după cum m-a învățat Viola, nu te desparți de ceva ce-ți place fără să te uiți înapoi.”

Jean-Baptise Andrea, „Mereu cu gândul la ea”, Editura Trei, anul publicării: 2024, nr. pagini: 464, traducere din limba franceză de Mihaela Stan

Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să ajuţi site-ul citestema.ro:

despre autor

Alina Burcioiu

Sunt pasionată de literatură și fotografie. Am o slăbiciune pentru poveștile din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, prefer autorii care sondează relațiile umane și interiorul lor, îmi place scrierea intensă, profundă, care îmi trezește o emoție puternică. Nu îmi place sa fie totul spus clar, trebuie sa existe doza de mister care să învelească emoția. Printre autorii mei preferați se află Milan Kundera, David Grossman, Zeruya Shalev, Eshkol Nevo, Javier Marias, Andrei Makine, Ludmila Ulitkaia. Îmi place să mă pierd pe străzile unui oraș și să îi surprind trecutul fotografiind casele/clădirile vechi, îmi place să mă plimb pe malul mării zbuciumate - cu cât ea e mai zbuciumată, cu atât eu sunt mai liniștită. Și îmi place să merg în locuri sălbatice, departe de lume, înconjurată de liniștea deplină.

scrie un comentariu