elefant.ro

Ana Săndulescu a scris una dintre acele cărți, în care faptele, personajele par cuprinse de-o lentoare onirică, incertitudinile tind să fie, pe rând, amortizate sau amplificate, iar perspectivele se află într-o continuă glisare și fisurare, căci, după cum ar spune Martin Heidegger, “Oricine este celălalt, și nimeni nu este el însuși.”

La un nivel pragmatic, volumul propune o incursiune în universul unor prietene, Lia și Espera, care au trecut printr-o despărțire ce le-a marcat nu numai destinul, ci și sensibilitatea sau imaginația. La nivelul semnificațiilor, vom întâlni un univers senzorial care, dincolo de structura sa imaginativă, este învăluit de o melancolie provenită, în primul rând, în urma unor mișcări continue, străbătute de o fluiditate picturală, sau al schimburilor de experiențe și perspective, al gesturilor de contopire sau de respingere, într-o veritabilă/ variabilă geometrie a unei inaparente depersonalizări, a artei ca terapie traumatică, a fisurilor care, întocmai ca în portretul lui Dorian Grey, ascund bătrânețea cotidianului sau degradarea unor relații sociale: “Îmi e străin cuvântul părinte,/ eu am avut parte doar de gazdă, la nivel conceptual/ de două brațe, mereu aceleași două brațe,/ doar corpurile difereau,/ în timp ce umanitatea era crescută cu mai mult/ de zece degete bătucite și de ordinul fii artă”.

Discursurile celor două personaje apar sub forma unor solilocvii narativ-poematice, surprinse într-o succesiune de secvențe, tablouri, proiecții, măști, regizate conform unui joc alternant al apropierilor și al despărțirilor, “al nostalgiilor și al tristeților” (Șerban Axinte), al realității și al imaginației. Apar, de asemenea, un real fotografic, concret, “mânjit cu otravă, nevralgică” și un real pictural, senzorial-fremătător, cuprins de o nevroză cromatică, întrucât, după cum mărturisea Lia, planșele erau “extrem de tactile și de bogate”, peste care privirea “trecea indiferentă”, pe când “lumea pare o făcătorie, un ciob prismatic multicolor: serviciu, aprecierea colegilor, pictura, unul sau două proiecte personale”.

Între cele două tipuri de real, nicio clipă despărțite sau distanțate, are loc o accelerare a confesivității cinematice, marcate, pe de o parte de interogațiile Liei, care cuprind nesiguranță, incertitudine, dar și de confruntarea cu pierderea tatălui sau cu sceptrul trădării. Lia aparține, într-o oarecare măsură, realității fotografice, ea încearcă, prin confesiune, nu să braveze sau să șocheze, ci să-și exorcizeze/ transfigureze demonii realității sau pe cei ai artei: “picturile mele au găuri negre în care bag mâna și scormonesc, nu le dau de capăt, nici prieteniei, mintea mea se scurge ca firul de nisip dintr-o clepsidră”, să redescopere conturul inefabil al realității, mult prea umbrit de cel al dezolării: “La ce bună toată cumințenia asta mai asurzitoare decât spațiul unui coșciug? Încropesc programe, planific într-un loop infinit, amân decizii, nu acționez defel… singură, mi-am pus gratii la viață.”

Pe de altă parte, Espera, mult mai atașată de realitatea picturală, încearcă să înțeleagă, să depășească, să primească, concret sau nu, răspunsuri, să își exorcizeze propriile dileme, nesiguranțe, să le fotografieze, doar pentru a le păstra într-o memorie afectivă, care să-i permită raportarea la un trecut din ce în ce mai vaporos. Ea mizează, mai mult, pe relatarea intens poetică, încercând astfel să reviziteze, să recompună anumite momente, piese dintr-un puzzle al erorilor sau al evaziunilor, să analizeze anumite aspecte ale rupturii, consumate sau nu. Una călătorește prin sau, cel puțin, își imaginează realitatea celeilalte formată din suprafețe mult prea inaparente sau adâncimi doar aparente.

Din anumite părți ale discursului reiese că obiectele, atingerile se află într-o stare de așteptare și încordare, învăluite parcă în mantia cenușie a indeciziei. La un nivel al sondării subiectivității, aproape abisal, trauma a rămas încă la nivelul imboldului sau al proiecției, al unei așteptări încordate, posibile până la o limită în care demersul cathartic al artei presupune, paradoxal sau nu, o relație a apropierii contondente dintre obiect și corp: “Oricum, cele mai înspăimântătoare scenarii sunt/ acelea în care ducem lama de cuțit la limită,/ în care apropiem pensula de șevalet,/ în care împingem vârful creionului în carne” (Espera).

Mai mult decât atât, grinzile spiritului se unesc și acest fapt duce la închegarea identității într-o lume în care, cum ar spune Blaga, au “intrat și câțiva stropi de beznă”: “În piept se unesc grinzile spiritului, ca osatura unei ambarcațiuni menită să reziste celui mai mare zbucium” (Lia).  

Lipsa unei stabilități emoționale, invizibilul prezenței celeilalte, fluiditatea atingerilor, teama ardentă de necunoscut, toate acestea facilitează nesiguranța și pierderea, risipirea identitară în plin marasmul urban: “Fac parte dintr-un nucleu consumerist,/ individualist, orientat – mai mult ca oricând -/ spre satisfacerea propriilor nevoi și spre căutătura/ celui mai facil divertisment” (Espera). Iar orice formă de agresiune violent îndreptată asupra pielii, orice sentiment al culpabilității, niciodată recunoscut sau rostit în prezența celor două prietene, degenerează într-un vacarm urban, mecanomorf, al neputinței cenușii de a te regăsi pe tine însuși sau de a fi cu celălalt în armonie și împăcare: “Capul meu aude plescăitul guașelor pe coala de bumbac, roșu carmin, vuietul orașului care înghite, scârțâitul frânelor de bicicletă pe apă, cum e posibil, zgomotul pielii atunci când e străpunsă, ramele. Unde prietena mea a excelat, eu am eșuat lamentabil și mi-e teamă că, în curând, alții o să mă dea pe mine dispărută”.

“Noapte/ mister/ reflexiile pot deveni oricând valuri”, în aceste versuri se află toată esența, cred eu, a acestei poezii. Un amalgam de senzații și stări care se dezvăluie la suprafața lumii textuale, prin intermediul unei cromatici afective, prin surplusul de visare și reflectare a vieții care, prin puterea cuvintelor, preschimbă obișnuitul în insolit sinestezic, contemplarea în atitudine detașată de orice stridență, bruiaj sau încordare.

“Cobor în mine să descopăr lumea”, cum ar spune Novalis. Acesta este și crezul poeziei  de față, nu o coborâre dantescă în infern, ci o coborâre miltoniană în paradisul propriului sine, nu pe deplin pierdut, de unde personajul percepe lumea prin intermediul unei dimensiuni aurorale, încărcate de o liniște diafană. Imaginea lumii-puls este redată prin tușele calme ale unei transfigurări fiziologice de un puternic imagism vizionar. Astfel, una dintre cele două fete participă la miracolul vieții și, mai ales, al apropierii de celălalt sau de cealaltă, cărora corpul acesteia li se dezvăluie precum un muzeu senzorial: “de-aș cădea acum într-o fântână/ ai auzi bătăile inimilor/ din pieptul meu,/ de ți-aș arăta toate imaginile/ din lobul temporal/ ai crede că ești/ în cel mai mare muzeu/ unde tot și toate sunt schițate/ în nuanțe diferite de dor.”

În alte părți, secvențele confesive redau o atmosferă conturată pe fondul cețos al deziluziei. Lia, spre exemplu, este implicată într-un dialog iluzoriu cu sine însăși sau cu proiecția ei de altădată, care, cu toate acestea, îi este un interlocutor indezirabil în efortul de a se detașa de regimul fluctuant al realității marcate de lipsa oricărui impuls cerebral. Între totul sau nimic se întinde însă un deșert pietrificat al nesiguranței: “Mi-era oroare să nu pierd controlul realității. Cuvintele totul și nimic pe care le foloseam mult prea des, într-un mod patetico-tragic, ca și cum puteam reduce orice la tot. Ce anume te incomodează, Lia? Ce anume ai vrea să schimbi? Iar răspunsul cel mai la îndemână era: totul sau nimic, fiindcă știam că dincolo de acest tot și de acest nimic mai era ceva”.

În continuarea acestei mărturisiri, Espera, într-o notă de pragmatism insolit, își amintește, din propria-i existență, nu atât conținuturile, faptele, cât liniile de contur ale acestora, expuse într-o continuă întretăiere/ intersectare de tensiuni ale fragilității, atât corporale, cât și temporale, surprinse la limita dintre real și oniric, dintre simțire și presimțire, dintre coerență și disipare: “Și nici nu mai știu cui am aparținut înainte,/ câți ani au trecut sau ore,/ dacă mi-a plăcut sau dacă am fost o victimă a gazdei./ Am înlocuit o pasiune cu alta,/ amintirile cu unele suportabile,/ o ramă de tablou desenată în/ memoria mea corporală”.

După topirea ghețarilor, de altfel numele unei expoziții, rămân obiectele în care se mai resimte încă pulsul febril al realității, perspective prezente în care mai vibrează filonul trecutului, prezențe care sunt încă învăluite de clarobscurul absenței: “Apoi, a început să prezinte cele unsprezece tablouri care făceau obiectul expoziției La topirea ghețarilor: jumătatea arsă a medalionului, gaura neagră sau mai degrabă abisul emoțional, bicicleta ca un vas și urma unor frâne pe apă care ar fi putut foarte bine să fie urmele pe care îl lasă un scuter acvatic, dar eu știam mai bine. Fructul uscat din câmpul cu flori, narvalul care plutește la suprafața oceanului, portretul fără gură”. Și toate acestea sau semnificațiile lor converg într-un singur punct care rămâne fixat dincolo de încordare sau atașament, de emoție sau răceală, de fotografie sau pictură, un punct care indică acel spațiu securizant al memoriei, în care continuitățile devin posibile, conștiința umanizează suferința, trecutul este reactualizat în cheia prezentului, stabilitatea, siguranța rămân liniile de echilibru ale unui real transfigurat în cheie pictural-afectivă: “Urma să iau o decizie, sosise vremea să iau o hotărâre, să las acel punct să existe, spațiul în care chipul tatălui meu se oglindește într-o apă cristalină, fără valuri, fără frică, să las chipul prietenei mele să se piardă în stuful care a crescut pe marginea lacului… obsesiile dau semne să se stingă, nu pentru că le-am pictat, ci fiindcă în fiecare zi s-a mai adăugat câte un strat de piele peste suferință”.

Astfel, topirea ghețarilor se datorează, în primul rând, unei febre a căutării de sine, dar și a celuilalt, într-un ceremonial insolit al reconfigurării unor identități, al sensibilității care irigă tot acest cadru faptic al cotidianului, al urbanizării tentaculare, al redescoperirii existenței în cheie epifanică.

Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 74


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Yannis Papanastasopoulos pe Unsplash

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here