elefant.ro

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul „Femeia de marțipan” de Radu Țuculescu, recent apărut în colecţia Fiction Ltd.

Martin Breda a absolvit liceul. E hotărît să devină detectiv criminalist. Înainte de a urma studiile superioare, lucrează în diverse locuri ca muncitor necalificat, dornic să cunoască diferite medii și tipologii umane. O întîlnește pe Maraia, o tînără învăluită într-un abur enigmatic, pasionată de chimie și de… alchimie. Iubirea lor se va împlini într-o călătorie presărată cu întîmplări și întîlniri uimitoare prin mari orașe europene: Viena, Praga, Amsterdam, apoi cu vaporul pe Rin, de-a lungul malurilor cu crame, castele și legende, pînă la Basel. La universitatea de aici, Maraia studiază structura lacrimilor și tratatele lui Paracelsus. Martin Breda pornește în căutarea unui straniu criminal în serie, pe care detectivii elvețieni n-au reușit să-l descopere. Va izbuti el oare? Un roman incitant, cu suspans, umor și mister, aventuri și scene erotice de fină senzualitate.


Fragment

Am pornit-o pe străduțele pavate ale orașului vechi. Trecuse de miezul nopții. Luna burtoasă răsturna lumină peste acoperișuri. De cîteva ori, am distins silueta unui soldat retras într-un con de umbră. Tăcut, nemișcat, indiferent, poate chiar adormit.  La rîndul lor, trecătorii îl ignorau.  Am zărit și silueta unui tanc înțepenit într-o veghe deja ruginită și vag amenințătoare. Provoca, cel mult, curiozitatea turiștilor. Pe acoperișurile fanteziste, făcea salturi elegante motanul Schopenhauer.

Am urcat un ultim șir de trepte din piatră, care ajungea în vîrful colinei. Acolo se creiona forma unui castel. Era o vînzoleală moderată, se urca și se cobora cu bună dispoziție. Se comenta în toate limbile pămîntului și în toate tonalitățile posibile.

Franz a cotit-o pe o străduță îngustă, cu case pitice, slab luminată.

– Asta-i strada meșterilor aurari și argintari. Case mici, dar conturi mari. Taman aici mi-am găsit să locuiesc. Un…intrus. Nici aurar, nici argintar. Sînteți bine veniți în cămăruța mea.

Franz deschise ușa de la intrare care dădea direct în stradă, doar apăsînd clanța. O lăsase neîncuiată.

O cameră minusculă, cu tavanul jos, aproape îl atingeam cu creștetul capului. Modest mobilată, pat simplu, un dulap, o măsuță cu patru scaune din lemn, cărți clădite direct pe podea. O singură fereastră, mică, anostă. Lîngă fereastră, o oglindă dreptunghiulară crăpată într-un colț. Alături o pînză de păianjen țesută din tavan pînă la podea, de-o culoare albastru-întunecat, ca suprafața unui lac adînc, fără fund. În mijloc, un păianjen mare, negru-strălucitor.

– El e Greg.

Maraia se lipise de mine. Eram amîndoi stînjeniți, nu știam cum să reacționăm. Zîmbeam la unison, crispați.

– Așa-i Franz, puțin…sucit, zise Bohumil și puse pe masă sticlele cu bere luate de la Filantropii. Toți avem sucelile noastre, mai mult ori mai puțin vizibile. Franz e capabil să se împrietenească pînă și cu un păianjen!

Franz scoase din buzunarul pantalonului o cutie dreptunghiulară, iar din ea cîteva muște strivite pe care le proiectă pe pînza dantelată. Cu lentoare calculată, Greg începu să le înfășoare în fire strălucitoare, ca pe niște mumii în miniatură.

– Credeam că-i este foame. Își face provizii.

Ne-am așezat.

– După cum vedeți, pe masă, în afara sticlelor aduse de mine, se află o carafă cu vin!, zise Bohumil. Franz se aștepta să aibă oaspeți. E un vizionar!

Pe peretele din apropierea mesei atîrna fotografia în alb-negru a unui bărbat, într-o ramă ruginită de ani.

– Tata? întrebă Maraia și arătă cu degetul spre fotografie ca o școlăriță lipsită de complexe.

– E unchiul Franz, fratele mamei. Îl chema tot Franz, a murit anul acesta. Un om care a fost, toată viața, însoțit de nenoroc. Un meșter plin de îndemînare, însă fiecare afacere pe care o pornea, se termina cu un fiasco. Nici în dragoste nu a avut noroc. În schimb, și-a păstrat mereu simțul umorului.

–  Asta l-a scăpat de depresie și de sinucidere, completă Bohumil. 

– Exact. Deseori spunea: dacă m-aș fi făcut pălărier, cu siguranță oamenii s-ar fi născut fără cap.


Radu Țuculescu (n. 1 ianuarie 1949, Tîrgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg și traducător din limba germană. A absolvit Conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj, secția vioară. A publicat romane – Ora păianjenului (1984), Degetele lui Marsias (1985), Umbra penei de gîscă (1991), Povestirile mameibătrîne (2006), Stalin, cu sapa-nainte! (2009), Femeile insomniacului (2012), Mierla neagră (2015), Măcelăria Kennedy (2017) – și volume de teatru – Ce dracu’ se-ntîmplă cu trenul ăsta? (2004), Bravul nostru Micșa! (2010). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și film de televiziune. Cărțile sale au fost traduse în Germania, Italia, Franța, Ungaria, Austria, Cehia, Israel, Serbia, Ucraina, iar piesele de teatru au fost jucate în cehă, maghiară, engleză, ebraică, italiană, franceză.


Fotografie reprezentativă de Corina Rainer pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here