Tânăra poetă slovacă, Oľga Gluštíková, s-a impus ca o nouă voce poetică demnă de luat în seamă, remarcându-se ca o inovatoare în peisajul literar, prin revenirea la estetica simplității mixată cu profunzimea mesajului, atât în Slovacia, cât și în alte țări unde a fost tradusă, încă de la debutul său din anul 2014, cu volumul Depozitată în copaci.
Cel de-al doilea volum al său, Atlasul femeilor biologice, apărut în Slovacia în anul 2017, iar în România, în anul 2020, la editura frACTalia, în traducerea lui Mircea Dan Duță, surprinde în egală măsură prin două aspecte esențiale: la nivelul construcției, se remarcă prin unitate estetică și stilistică, volumul putând fi perceput, în ciuda împărțirii sale în două cicluri poetice, drept un întreg, drept o sarabandă de blitz-poeme narative menite să spună o serie de micro-povești, sau să imortalizeze mici portrete vivante ale unor oameni simpli, anonimi, dar deloc nesemnificativi, fiecare expunând câte o dramă existențială demnă de pus sub lupa conștientizării și a empatiei universale.
Iar cu aceasta deja am atins și cel de-al doilea aspect esențial, acela al mesajului poetic, unde ar mai fi de spus faptul că, deși aparent și susținut de titlu, s-ar putea crede că ar fi vorba despre drame trăite strict de femei, fapt ce ar conduce inevitabil spre înregimentarea poetei în tagma feministelor militante, lucrurile nu stau deloc așa, atât prin prisma faptului că sunt trecuți la index și bărbați, cât mai ales prin aceea că, și atunci când istorioarele sunt narate prin voci ale femeilor, din acestea nu transpare nicio urmă de patetism sau de militantism, care de obicei însoțesc discursurile feministe clasice, nu sunt trase semnale de alarmă în mod violent, nu sunt înfierate sau incriminate, „diagnostice” de tipul: violență, nedreptate, inegalitate de șanse, stereotipuri de gen, ci dimpotrivă, totul se spune cu cea mai mare naturalețe, cu cea mai firească asumare, fără a se cere nimic, nici măcar empatie, aceasta câștigându-se de la sine, tocmai datorită francheții expunerii. Având în vedere toate acestea, aș spune mai curând că feminismul propus de Oľga Gluštíková este, parafrazându-l pe filosoful Jean-Paul Sartre, un umanism (parafrază cu atât mai potrivită cu cât poeziile acesteia abundă și de existențialism).
Încă de la primele poeme ne putem da seama că Oľga Gluštíková are în vedere surprinderea și totodată expunerea unor destine umane, este adevărat, preponderent feminine, pe care ni le oferă spre analiză, propunându-ne recurent trei elemente definitorii pentru fiecare persoană în parte: numele, vârsta și uneori profesia. Astfel, facem rând pe rând cunoștință cu: Elena, scriitoare, 48 de ani: „Lumea mă întreabă despre ce voi scrie/ în următoarele mele cărți:/ despre timp și despre gura/ în care mi-au apărut primii dinți morți/ despre rochia de mireasă exagerat de lungă/ pe care într-o noapte/ am cusut-o dintr-o perdea/ despre acelea dintre fiice/ care au devenit numismame/ despre baia copilului și despre mama/ care seamănă cu tatăl”; cu o etnografă anonimă de 32 de ani: „în mitologia groenlandeză/ aflu o poveste/ despre copiii înecați/ despre o mamă inuită ghemuită lângă un iglu/ aurora boreală o transformă într-o balenă/ între picioare îi vor crește/ branhii”; sau cu un văduv de 67 de ani care ajunge să îndrăgească, mai mult decât este cazul, electrocasnicele: „în timp ce funcționează mașina de spălat vase sau mașina/ de spălat rufe/ în timp ce torc ca niște pisici albe/ în timp ce le ascult zumzetul mecanic îmi doresc/ ca ele să-mi fie ibovnice:/ au corpul fierbinte și neted/ (piele din smalț, celule/ și inimi din oțel inoxidabil)/ sunt răcoroase când le atingi și tăcute/ când se odihnesc/ după muncă”. Așadar, oameni din domenii cu totul diferite, cu vârste diferite și cu statusuri sociale diferite. Și totuși au ceva în comun: suferința; indiferent în ce formă este ea resimțită: în stare directă și totodată presimțită, în cazul scriitoarei, latentă dar resimțită acut ca și cum ar însuma suferința tuturor femeilor inuite, în cazul tinerei etnografe, sau îmnănușată de o stare de ușoară debilitate ca în cazul văduvului recent trecut în sfera senectuții. Așadar, Oľga Gluštíková ne propune, făcând apel la empatia pe care o consideră inerentă fiecărui suflet, să privim lumea prin prisma formelor de manifestare ale suferinței, sperând că în felul acesta vom deveni mai uniți unii cu ceilalți, mai înțelegători și mai puțin predispuși la a face rău celorlalți.
O notă de autenticitate prin care se remarcă poezia Oľgăi Gluštíková este predispoziția ei de a analiza trupul femeii, atât din exterior, cât și din interior, dar în mod surprinzător, fără a aluneca nici în exhibiționism, nici în visceralism, ci mai curând propunând o analiză anatomico-psihologică sau mai bine spus psihosomatică, căutând să scoată în evidență corelațiile care există între stările psihice ale femeii și anatomia și fiziologia sa: „am un picior mai scurt cu un centimetru/ am spinarea strâmbă din cauza piciorului mai scurt/ azi zac pradă durerilor – mi-e rău/ și mă întreb ce s-ar întâmpla/ dacă în clipa asta s-ar deregla/ toată mecanica cerească”; „trebuie spus că acelea dinaintea ei/ fuseseră doctorițe, ofițerese, doctorițe/ mame cu trei copii, femei de serviciu, bucătărese/ iar ea: din copilărie parcă lipsită de forme/ doar un pic antropomorfă/ un pic umanoidă/ întotdeauna încruntată/ s-a spălat numai cu șampon fără arome/ au tuns-o scurt încă din copilărie/ iar acum, mâncând pește la conservă,/ se gândește că nu are forme de femeie/ temându-se că de îndată ce își scoate sutienul/ se va transforma în bărbat”; „sexul cu propriul său ecosistem:/ grădina/ iar în ea un animal care doarme ghemuit/ încă nepregătit/ să facă față destinului său/ târându-se peste gard, ieșindu-și/ din corp/ pentru a uita ce este/ un animal încarcerat/ în propriul său ecosistem”.
Așa cum reiese foarte clar din citatele de mai sus, teza pe care o înaintează poeta în acest volum este aceea că dispozițiile psihice ale femeii, precum și maniera în care se raportează la genul său, simțindu-se mai mult sau mai puțin femeie, stau în strânsă legătură cu modul în care aceasta se împacă sau nu cu propriul său trup, cu umorile și hormonii acestuia, cu defectele sale fizice născute sau dobândite, și bineînțeles, cu sexualitatea sa. Îndrăznesc să cred că nu aș greși foarte mult dacă aș spune că în aceeași manieră stau lucrurile și pentru bărbați.
Așadar, Oľga Gluštíková nu face altceva decât să scoată în evidență faptul că femeia este în egală măsură și trup și suflet, și corporalitate și sensibilitate, ba mai mult, că acestea sunt de nedespărțit, și că din această perspectivă trebuie să fie ea privită, înțeleasă și bineînțeles iubită. De asemenea, prin referințele sale istorice, geografice și etnografice, ne spune în mod cât se poate de direct că această paradigmă este valabilă dintotdeauna și pentru totdeauna, indiferent de arie geografică, cultură sau nivel de civilizație. De altfel, toate acestea transpar inclusiv din titlul volumului, ales foarte inspirat: Atlasul femeilor biologice. Cum s-ar putea rezuma într-o frază simplă toate cele de mai sus? Printr-un sfat/ îndemn/ „poruncă”: Iubește femeia, așa cum este ea!
Oľga Gluštíková, „Atlasul femeilor biologice”, Editura frACTalia, anul publicării: 2020, nr. pagini: 120, traducere de Mircea Dan Duță
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Mario Azzi pe Unsplash
scrie un comentariu