Când fiecare îl bănuieşte pe celălalt – despre „Firmanul orb” de Ismail Kadare

Dacă am calculat bine, „Firmanul orb” este cel de-al 29-lea volum pe care Marius Dobrescu l-a tradus din albaneză în română, din creaţia uriaşă a lui Ismail Kadare. Pe de o parte, un scriitor încă neonorat cu premiul Nobel, însă un supravieţuitor literar al comunismului albanez, cu o perioadă de autoexil în Franţa, iar pe de altă parte un traducător extrem de pasionat, care l-a impus pe Kadare în limba română, păstrându-i vocea de la o carte la alta şi fiind lăudat pentru munca sa de însuşi marele scriitor albanez, care l-a apreciat cândva pe Marius Dobrescu drept cel mai fidel traducător al său.

„Firmanul orb” este o colecţie de proze scurte scrise în diverse perioade, între anii 1977 şi 1995, care păstrează temele clasice pentru scriitura lui Kadare. Cea care dă titlul volumului a fost scrisă în 1984, adică după „Palatul Viselor” (1981), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Prim-Secretarul Partidului Comunist al Muncii din Albania, care, de altfel, avea să moară în 1985.

A vorbi despre perioada în care a fost scris un anumit text este important, mai ales când textul acela vizează o temă la care Kadare a tot făcut apel riscându-şi statutul. „Firmanul orb” vorbeşte, în esenţă, despre securitate şi despre cum poate fi ea inoculată în conştiinţa omului de rând. Utilizând istoria ca fundal, ca în multe alte ocazii, Kadare a scris despre putere, descriind evenimente din perioada în care Albania era sub un Imperiu Otoman în declin, cu trimitere evidentă la conducerea comunistă.

Aici, se dă o lege, un firman, împotriva bârfitorilor. Celor acuzaţi de un astfel de delict li se va aplica o metodă (la alegere!), care va duce la orbire. Interesante nu sunt neapărat metodele prin care plătesc vinovaţii, ci reacţiile pe care le provoacă firmanul. În sentimentul de vină care ajunge să domine fiecare casă este mult din atmosfera pe care securitatea a reuşit să o inoculeze în societatea comunistă, chiar şi de la noi, nu doar din Albania.

Un personaj:

„Firmanul orb” este, fără îndoială, decretul care a zgâlţâit din temelii statul nostru (…). Şi, ca să reiau discuţia de unde am lăsat-o, eu cred că forţa lui uriaşă stă tocmai în ambiguitatea lui. În faţa „Firmanului orb” fiecare îl bănuieşte pe celălalt, nimeni nu e scutit de îndoieli şi orice individ începe să se simtă vinovat. Tocmai în această derută totală stă puterea lui.

Presiunea puterii se vede clar şi în alte trei proze. În „Adio trecutului” (scrisă în 1987), un emisar venit de la centru este învăluit de mister şi preferă să rămână aşa, tocmai pentru a deţine controlul şi a cultiva teama în rândul celor cu care se întâlneşte. O metaforă foarte frumoasă de aici are în centru caii, care habar nu aveau de veştile pe care le duceau cu ei trimişii puterii. Caii „galopau veseli şi atunci când aduceau vestea cea bună, ca şi atunci când aduceau moartea cu ei”. Este, poate, şi un secret al supravieţuirii, să nu ştii nimic, mai ales în vremuri dificile, în care puterea, din dorinţa de a controla tot, îi pedepseşte pe cei care lasă măcar impresia că ar şti puţin mai mult decât au nevoie.

„Biserica Sfânta Sofia” (scrisă în 1994) are ca temă centrală tot puterea, exercitată de data asta asupra religiei. Cucerind Constantinopolul, sultanul are de ales între a dărâma biserica şi a o transforma în moschee. Este interesant cum cel desemnat să schimbe total aspectul bisericii nu acţionează brutal, ci vopseşte pereţii cu straturi subţiri, aşa cum, probabil, gândesc şi unii conducători când nu impun cele mai dure decizii direct, ci etapizat, prin manevre care să obişnuiască poporul cu schimbarea urmărită.

„…spiritul creştin, acoperit complet de vopsea, avea să răzbată mai puternic la suprafaţă. Căci era acolo, îl simţea în fiecare piatră, ba chiar şi sub ea. Nu trebuia acoperit cu brutalitate, în nici un caz. Doar astfel, cu blândeţe, aşa cum făcea el, spiritul acela avea să dispară firesc.”

În „Furtul somnului imperial” (1995), mi-a plăcut mult ideea, pe care cred că ar fi putut-o dezvolta foarte bine Jose Saramago: conducătorul îşi dictează visele unui scrib, iar visele stau îndosariate ca un secret de stat. Din setea de a cunoaşte şi de a controla totul, puterea vrea să aibă şi capacitatea de a anticipa şi de a interpreta realitatea, aşa cum apare ea în somn.

Recunosc că am înţeles mai puţin şi, drept urmare, nu am fost foarte încântat de ultima proză, destul de consistentă pentru cartea aceasta. „Neamul Hankonaţilor”, cea mai veche proză din volum (1977), spune, după cum arată şi titlul, povestea unei familii urmărite pe câteva generaţii, cu nume care se repetă de la o generaţie la alta, cu fapte mai mult sau mai puţin anodine şi cu un soi de metaforă la adresa irelevanţei sau inutilităţii multor lupte nesemnificative care ne macină viaţa.

„Firmanul orb” nu-l va dezamăgi pe cel pasionat de Ismail Kadare. Din ce am mai citit eu de el, pare că seamănă cel mai mult cu „Firida ruşinii”, precedenta carte tradusă tot de Marius Dobrescu şi publicată tot la Humanitas Fiction.

Ismail Kadare, „Firmanul orb”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2017, traducere: Marius Dobrescu, nr. pagini: 232

Puteţi cumpăra cartea de la:

Fotografie reprezentativă: Meriç Dağlı / Unsplash (crop)