Despre personaje, scris şi menire, cu Flavius Ardelean, cel care a creat incredibilul ciclu de romane Miasma.
Dragă Flavius, îmi amintesc că imediat cum am terminat de citit Îmblânzitorul apelor am simțit nevoia să-ți scriu și să îți mulțumesc. Eram uluit și foarte fericit. Întâlnisem, iată, după Cristina Nemerovschi cu a ei Pervertire, un alt autor român contemporan pe gustul meu. N-am mai avut răbdare, în noaptea aceea te-am căutat pe internet și ți-am trimis un mesaj în care îți spuneam cât de mult mi-a plăcut cartea ta. Tu ai răspuns chiar a doua zi și așa a început prietenia noastră, o prietenie pe care o prețuiesc enorm. Aș fi curios să știu ce părere ai despre prieteniile între scriitori?
Nu văd de ce nu ar fi posibile, mai ales că dragostea pentru literatură și caznele scrisului pot apropia doi prieteni și mai mult. Nici nu cred că este loc pentru invidie, pentru că altfel nu am vorbi despre o prietenie adevărată. În ceea ce mă privește sunt tare nepriceput la a întreține prieteniile pe care le-am câștigat de-a lungul vremii și, mai nou, cu totul incapabil de a încropi noi prietenii. Din păcate nici nu sunt o persoană care să își dorească să aibă prieteni. Pur și simplu nu prea am ce oferi într-o tranzacție de genul acesta și aș dezamăgi dacă aș încerca.
Cât de important e artistul, și cât de importantă e opera?
Fără artist nu am avea operă, evident, însă diferența între ele o face limita: scriitorul are o limită, de cele mai multe ori neplăcută, pe când opera este fără limite. Artistul moare, devine cel mult o notă de subsol sau o pagină pe Wikipedia, un zvon uneori, însă opera are șanse de a fi nemuritoare. Cu cât mai bună cu atât mai paricidă. Artistul se cunoaște doar pe sine și face tot ce poate să ducă opera la întâlnirea cu ceilalți, unde opera cunoaște astfel mult mai mult decât doar pe cel care a zămislit-o și astfel se împlinește. Artistul însă se deșiră înșirând opere. Sigur că artistul contează, dar nu e important, iar operele sunt atât de înțelepte, încât știu asta. Dacă s-ar putea naște singure, ar face-o.
Există multă violență în cărțile tale. Ce reprezintă pentru tine violența?
Este doar una dintre umbrele ce sălășluiesc în noi. Nu mi-am propus niciodată să tratez violența ca subiect sau obiect al poveștilor mele și, sincer, nici nu consider că sunt prea violente. Conțin atâta violență cât e cuprinsă în regiunile sufletului în care îmi împing opera. Nu am fost niciodată un om violent, dar știu că aș fi capabil de violență. Unicul moment în care mi-am revărsat furia îmbrăcată în violență asupra cuiva, un necunoscut care a sărit la bătaie, beat și rănit și frustrat ca mine, cândva prin 2013 pe Republicii în Brașov, a fost suficient să îmi dau seama că nu este o umbră în răcoarea căreia să îmi oblojesc rănile.
Și ce-ai făcut? L-ai eviscerat pe temerarul agresor?
Nimic special. I-am cărat niște pumni de care nu mă știam în stare.
Ca orice om normal, ești și baterist într-o formație rock. Compui și piese? Cât de importantă e muzica pentru scrisul tău?
Nu compun piese. Contribui la a da forma finală și îmi pun ceva din propriile aptitudini și preferințe muzicale în piese. Dar în RoadkillSoda piesele sunt compuse de Mihnea Ferezan, chitaristul formației. Muzica nu este deloc importantă pentru scrisul meu. Cred că dacă nu aș fi membru într-o formație aș putea să îmi dedic ceva mai multă atenție scrisului, dar dacă nu aș scrie aș putea să îmi dedic mai multă atenție cântatului. Și, mai departe, dacă nu aș merge și la muncă aș avea mai mult timp să scriu și să cânt. Așa că, făcându-le pe toate, nu pot decât să sper că ofer cel puțin mediocritate fiecărei dimensiuni și să privesc cum fiecare își cere întâietatea împiedicându-le pe celelalte și pe sine să înflorească.
Ce înseamnă pentru tine un scriitor bun?
Cel care a ajuns atât de departe încât să accepte că ceea ce vrea să spună nu poate fi exprimat și se oprește la timp.
Crezi că e posibil să te oprești pur și simplu din scris? Mi se pare că scrisul e, cumva, ca o mașină fără frâne – ori ți se termină combustibilul și ieși cu viață din treaba asta, ori mergi până la capăt. Mai tragi de volan din când în când și ai impresia că deții controlul.
Eu nu văd lucrurile așa. Bineînțeles că te poți opri din scris, așa cum te poți opri din orice. Că rămâi cu regrete și păreri de rău, asta e altă treabă, dar te poți opri. Iar motivele pot fi numeroase: că începi să te repeți, că ai devenit un epigon al propriei opere, că nu mai ai nimic interesant și diferit de spus, că nu mai ai timpul, energia, răgazul, plăcerea, condițiile pentru a desfășura meseria asta, că mintea, sufletul și corpul se pot îmbolnăvi, că, uitându-te atât de adânc în tine ai văzut ceva ce nu ar fi trebuit să vezi, și multe altele. Și nu cred că e vreo rușine să te oprești, important e să știi când. În ziua de astăzi cititorul are atât de multe opțiuni bune de lectură, încât nici nu ți-ar prea simți lipsa.
De-a lungul timpului ai primit diverse reacții din partea cititorilor. Ai dori să ne împărtășești vreuna, nu știu, să spunem mai picantă?
Poate te suprinde să afli că nu prea primesc mesaje de la cititori. Cei care îmi scriu sunt de obicei cei care mă cunosc mai bine. Mesaje de la necunoscuți nu prea primesc – dacă sunt două, trei pe an e foarte mult deja. Deci să fac o selecție de picanterii din așa ceva nu am cum. În afară de ocazionalele recenzii pe net sau notițele de pe Goodreads habar nu am ce le trece prin cap citiorilor mei.
Dar din partea fanilor RoadkillSoda? Ceva groupies, chestii?
Nu. Dar sunt convins că este din vina mea – mi s-a spus că nu am o atitudine prea primitoare înainte și după concert și poate că cei care ar vrea sa interacționeze cu mine o iau personal. Îi asigur că nu am nicio problemă cu ei; de regulă înainte și după concert am probleme cu mine, nicidecum cu ei.
Între debutul în roman – Îmblânzitorul apelor – și Acluofobia/Bizaroproze, primele tale volume de proză scurtă, există, evident, diferențe de stil, însă mi se pare că pentru ciclul Miasma pur și simplu te-ai reinventat ca scriitor. Mă refer nu doar la o evoluție, care, teoretic, e normală, ci la o schimbare radicală a stilului. Mă înșel?
De acord, nici eu nu aș numi asta o evoluție, pentru că asta ar însemna că am rămas la acel platou de pe care lucrez acum cărțile mele, ceea ce nu este cazul. Abilitățile mele scriitoricești au decăzut după apariția romanului Bășica Lumii și a ne’Lumii din seria Miasma. Asta și pentru că circumstanțele, mediul în care am lucrat acele cărți, răgazul pe care l-am avut în elaborarea lor – toate s-au schimbat. Dar poate și pentru că, cine știe?, talentul are și el limite ca posesorul său și viziunea și ambițiile mele au crescut mai repede decât abilitățile mele. Cărțile publicate după Scârba, Bășica și Miasma sunt opere minore și nu știu dacă voi mai putea scrie ceva la nivelul celor trei. Din păcate asta depinde mult și de aspecte exterioare scrisului, iar multe dintre ele nu sunt în controlul tău. Această lipsă de control contaminează astfel și încercările de a scrie și uite așa pierzi controlul asupra unui meșteșug și-așa destul de dificil. E doar o chestiune de timp până când capeți bunul simț să te oprești.
Trăim într-o lume a suprafeței. Totul e pe repede înainte, informația trebuie să fie scurtă și ușor de înțeles. Lumea literară se aliniază și ea. Avem din ce în ce mai puțini cititori dispuși să se scufunde cu adevărat într-o carte și, pe de altă parte, din ce în ce mai multe cărți care menajează mintea bietului cititor de vreun atac cerebral. Totul este explicat cu grijă, Doamne ferește să rămână cititorul cu vreo întrebare. În aceste condiții, ce îl determină pe un scriitor să creeze un monstru de peste 1200 de pagini? Mă refer, bineînțeles, la ciclul Miasma, alcătuit din trei volume: Scârba sfântului cu sfoară roșie, Miasma. Tratat de rezistența materialelor și Bășica Lumii și a ne’Lumii.
Și mai ales un monstru care nu explică nimic și lasă cititorul cu multe întrebări. Pe scriitor trebuie să îl determine responsabilitatea pe care o are pentru povestea pe care o spune. Logica internă a unei povești necesită uneori 1200 de pagini, alteori 12. Scriitorul trebuie să respecte asta. Povestea Miasmei este infinită, însă discursul – cele 1200 de pagini – este doar selecția decisă de scriitor spre a o dărui lumii. Un scriitor, dacă poate scutura ambiția, poate trăi o viață întreagă în povestea pe care a gândit-o. Tragic este însă că vrem să o decupăm din suflet și să o oferim cititorilor, iar acel decupaj nu poate fi niciodată la fel de satisfăcător ca acea lume platonică a formelor în care trăiește varianta ideală a cărții pe care voiai să o scrii. Însă Danko Ferus, Sfântul Tausch și, mai ales, Bartholomeus Pumn-de-Fier au vrut să își spună povestea, și cine sunt eu să le neg acest drept?
Scriitorii lasă uneori chei la îndemâna cititorilor. Mă refer la cărțile considerate dificile. După cum spuneam, Miasma e un monstru de peste 1200 de pagini (are 1256). Mă gândesc că poate ai pe undeva o frază, un paragraf, un capitol care e cheia ce deschide toate ușile. Există așa ceva în Miasma? Și dacă da, știi pe cineva care s-o fi descoperit-o?
Eu știu că există, însă e posibil să mă înșel. Este o frază spusă despre Bruno în Bășica, ceva ce ține deocamdată construcția acelei lumi în picioare. Nu știu dacă cineva a observat-o, știu că nimeni nu mi-a atras atenția asupra ei. Însă sunt foarte puțini cititori ai acelui roman; dintre toate ale mele, este cartea cu cele mai slabe vânzări, fiind, în același timp cartea de care edituri din Germania și Rusia s-au arătat cel mai interesate și romanul urmează să apară anul acesta în aceste două țări, deci poate cineva de acolo să observe, cine știe? Nu mă aventurez prea tare în siguranța că aș ști care e cheia de lectură în seria Miasma pentru că, deși are, cum spui tu, peste 1200 de pagini, ciclul nu este complet – seria mai are alte două cărți aflate fie în plan, fie parțial scrise. Nu știu dacă le voi scrie vreodată și dacă ele vor reuși să ajungă la cititori, însă e posibil ca în ele să se nască și alte chei de lectură. Știu că există un critic literar care scrie un studiu despre ciclul Miasma și care m-a rugat să închei seria ca să poată fi sigur, îndrăznesc să cred, că interpretările sale sunt corecte. De asemenea știu că s-au scris o lucrare de licență și o dizertație de masterat despre aceste trei romane la Sibiu, dar în ce măsură ce scrie în ele ar fi anulat de următoarele cărți nu știu. Ce știu însă e că talentul meu s-a erodat suficient de mult încât să mă îndepărteze de acea lume ficțională și să îmi spulbere astfel șansele de a-i oferi o formă demnă de povestea pe care o am în suflet.
Acum trei ani, Bianca Burța-Cernat scria în Observator Cultural: „Dacă în lumea noastră literară „deschiderea“ deseori proclamată şi teoretizată ar depăşi nivelul declaraţiilor de intenţii, o ficţiune precum acelea ale lui Flavius Ardelean (tânăr prozator – născut în 1985, la Braşov – având deja cinci volume la activ) nu ar avea cum să treacă neobservată. Aducând laolaltă imaginativitate, idei, virtuozitate narativă, intuiţie a umanului şi, poate, a unei dimensiuni ce transcende umanul, cărţile acestui autor ies din sfera prozei leneşe, a conformismului mainstream.” Era vorba despre Miasma. Cum te vezi în momentul de față? Consideri că eșți subestimat? Cum ți se pare că ești receptat?
Ca stoic practicant, receptarea cărților mele, fiind ceva ce nu pot controla, nu ar trebui să mă afecteze sau să mă intereseze. Fiind însă om, mă trezesc uneori în momente în care capătă ceva mai multă importanță decât ar trebui. Ca să evaluez corect dacă sunt sau nu subestimat, ar trebui să am un punct de referință, să știu ce anume înseamnă să fii subestimat sau nu, să știu cine este supraestimat, să existe norme, criterii, metrici etc. În lipsa lor nu pot spune decât că sunt receptat atât cât sunt receptat. E foarte subiectiv. Mai mult, cred că prioritatea noastră ca scriitori ar trebui să fie scrisul poveștii, nu povestea scrisă.
Unul dintre cele mai interesante personaje ale tale, dacă nu chiar cel mai interesant, mi se pare Omul cu cap de cal. Apare în povestire, apare și-n roman, bântuie de-a dreptul prin literatura ta. Aș vrea să-mi spui cum s-a născut, care e povestea lui. Cine e Omul cu cap de cal?
Omul cu cap de cal a apărut spontan în povestirea cu același nume din volumul Acluofobia. S-a născut ca o născocire pur vizuală, nimic conceptual sau planificat – poate ăsta este și motivul pentru care îmi pare un pic cam aleatoriu acolo. Ceva mai târziu mi-am dat seama că acest personaj are ceva mai multe de spus și așa s-a născut Danko Ferus din ciclul Miasma. Ceea ce pot spune acum este că Omul cu cap de cal din Acluofobia nu este Omul cu cap de cal din Miasma, însă o legătură între ei există. Îmi place să cred că undeva, într-un teritoriu încă neexplorat al lumilor mele ficționale aflat între lumile Acluofobiei și Miasmei, cineva a aflat de existența lui Danko Ferus și a început să se roage la el ca la un zeu.
Cum vezi scriitorul român, în general, în raport cu cel de afară? Avem și noi cu ce sau nu prea?
Avem cu ce, însă o spun din nou: literatura își datorează în mare parte existența factorilor nonliterari. Granițe, agenți, noroc, timing, temperament – toate pot conta uneori mai mult decât calitatea literaturii. E bine de știut că, dacă nu îți iese, e ok. Oricum nu contează.
În încheiere, zi-mi, te rog, numele unui scriitor. Unul imens, tata’ lu’ A.R. Deleanu.
Sîn-lēqi-unninni. Cel care a privit în abis.
Credit foto reprezentativă: Enedina Enache
scrie un comentariu