Scriitorul Florin Irimia a reuşit prin volumul de proză scurtă „Nu spune asta!” (Ed. Polirom, 2023) să surprindă un sentiment comun multor cititori din România ultimilor ani: inadecvarea. O stare de nemulţumire vizavi de toate speranţele şi iluziile deşarte. „Acum mă gândesc doar la cât de naiv am putut să fiu și mi-e ciudă pe propria-mi naivitate de care mă învinovățesc tot pe mine.”
Florin, e în cuvântul-înainte de la „Nu spune asta!” un detaliu de care profit pentru a deschide interviul nostru. Zici că ai un „sâcâitor sentiment de inadecvare” ca român, nu doar în ţara ta, ci şi în străinătate. Cumva, înţeleg că prozele din cartea asta te-au ajutat să filtrezi sentimentul respectiv. Poţi, te rog, să descrii acest sentiment şi cum se manifestă el? Cum diferă el în ţară, faţă de străinătate?
Salutare, Costi, și-ți mulțumesc pentru acest interviu. Sentimentul de inadecvare sau nepotrivire are de-a face cu mai multe lucruri, și deși eu vorbesc acum strict despre mine, sunt convins că nu sunt singurul care simte asta, ba dimpotrivă. Știi cum se spune, dacă nu vrei să ai dezamăgiri, nu-ți fă speranțe. Ei bine, eu mi-am făcut tot timpul speranțe, începând cu anii ‘90 mi-am tot făcut speranțe și am crezut că lucrurile se vor schimba, că vom ajunge să trăim într-o țară civilizată, educată, curată, cu autostrăzi care să unească toate colțurile țării, cu trenuri moderne care să meargă rapid, cu un sistem medical performant și școli în care educația să-nsemne să-nveți nu doar carte, dar și cum să te porți, cum să fii empatic, să ajuți, să-ți pese. În fine, am crezut, cu un clișeu, că vom trăi într-o Românie cu adevărat europeană, mai ales după ce am aderat la Uniunea Europeană. Ei, și încet-încet, am început să-mi dau seama din ce în ce mai acut că nu voi trăi în această Românie pe care mi-o imaginam eu, și pe care nici nu cred c-am s-o apuc vreodată. De-aia n-am plecat de-aici, sau și de-aia, am crezut că lucrurile se vor schimba, erau atâtea lucruri care, te gândeai, aveau să se îndrepte pentru că toate erau strâmbe. Acum mă gândesc doar la cât de naiv am putut să fiu și mi-e ciudă pe propria-mi naivitate de care mă învinovățesc tot pe mine, bineînțeles. Și uite așa am ajuns să mă simt ca un fel de imigrant în propria-mi țară, în această țară rudimentară, cu instituții precare, cu oameni grobieni, care nu se văd decât pe ei înșiși, o țară decăzută moral, fără ambiții, fără anvergură, fără apetit pentru cultură, fără nimic, în afară de benzinării, mall-uri. Şi covrigării, de astea nu ducem lipsă, cu siguranță.
Când vine vorba de străinătate, inadecvarea provine din decalajul dintre locul din care vin și cel în care ajung. Pentru că în momentul în care ajung acolo, îmi dau seama și mai bine de diferențele dintre cele două spații, unul al delăsării, al paraginii, al gunoaielor împrăștiate peste tot și celălalt al igienei, al grijii, al importanței tuturor detaliilor etc. România este o țară teribil de apăsătoare, și când nu pleci din ea și când te întorci în ea. Tot ce mi-aș fi dorit era să plec în străinătate și când mă întorc să nu simt că mă întorc într-o altă lume. M-am gândit de multe ori la ce simte un belgian sau un olandez sau un austriac când se întoarce din Europa înapoi la el în țară. Și am bănuiala că nu simte nimic. Nici bucurie, nici tristețe, nici oroare, nici încântare. A plecat, s-a întors, va pleca din nou, se va întoarce din nou, nimic deosebit. Asta aș fi vrut să simt și eu.
Ca unul care a făcut pasul şi care trăieşte „afară” de câţiva ani, simt nevoia să-ţi spun că sentimentul acesta de inadecvare se complică după ce pleci. E un fel de „nici aici, nici acolo”, te simţi ca şi cum eşti mereu într-o tranziţie. Şi nu e totul mai bine, aşa cum poate visează cineva înainte de a pleca. Dar asta e un pic altă poveste… Deşi povesteşti câte ceva despre asta în introducerea cărţii, pentru cei care încă nu au ajuns la ea, te rog să-mi spui cum au apărut textele de aici? Sunt ele scrise în timp ce erai în ţară? Sau scrise afară şi doar corectate în România înainte de a fi incluse în carte?
E o presiune suplimentară faptul că vii din Europa de Est și din România în special, o țară care și-a creat o reputație foarte proastă în Europa în anii 90-2000. Acum, poate lucrurile stau ceva mai bine, s-au obișnuit cu noi, și nici noi nu mai suntem chiar primitivii de atunci. Pentru mulți însă, țara de origine rămâne un handicap, de care oamenii poate nici nu sunt conștienți. Dincolo de asta, mai este un motiv pentru care personajul meu se simte cum se simte. Este vorba și de o nepotrivire sau neconcordanță între cel care se visa cândva și cel care este acum, între ce a crezut c-o să fie și ce a reușit să fie. Nemulțumirea lui pornește în primul rând de aici, și fiind parte din el, este normal s-o ia cu el peste tot. Până a primi sentințele pe care le primește din partea străinătății, el e deja inculpat într-un proces dur de conștiință. De aceea, nu putem spune niciodată cu certitudine dacă ce experimentează el în străinătate este ceva ce chiar i se-ntâmplă sau doar o proiecție, o născocire a minții sale. Cred că cea mai veche povestire din volum e Luzér Labar pe care am început-o în țară, înainte de pandemie, iar cea mai nouă O moarte la Verona, începută prin 2022, tot în țară. De fapt, toate au fost începute în țară, aici îmi petrec cel mai mult timp, dar am lucrat mult și în străinătate la ele, lărgindu-le, cizelându-le, crezând la un moment dat că le-am terminat, pentru ca apoi să revin asupra lor, până în ultimul moment, practic.
Concret, cum faci să descrii în detaliu unele locuri? Iei notițe când te afli acolo sau faci fotografii pe care le analizezi când scrii proza? Îmi vine în minte descrierea orașului Graz sau cel puțin anumite perspective… E acolo un ochi atent, fin, dincolo de ce ar presupune simpla memorare vizuală.
Nu iau niciodată notițe, în schimb fac, într-adevăr, multe fotografii, le fac nu pentru a scrie mai târziu despre locurile acelea, ci pur și simplu pentru că-mi place să fac poze. În Graz am fost de mai multe ori, așa se explică, parțial, de ce am putut fi atât de minuțios. Despre un singur oraș aș putea să scriu numai ajutat de memoria vizuală, și acela e Berlinul.
Dacă tot pomeneşti de Berlin… Pare că în spiritul tău de scriitor e o apropiere de spaţiul german. Subiectiv, privind lucrurile de la distanţă, cred că şi în fibra ta umană e ceva ce trage către filonul acesta. Şi spun asta analizând modul în care te promovezi şi interacţionezi public, şi atitudinea critică cu privire la modul corect şi echilibrat de a fi în societate. Se poate ca şi scriitura ta să resimtă influenţa de care vorbesc sau e doar o intuiţie falsă din partea mea?
Cu siguranță această apropiere există, am simțit-o ori de câte ori am călătorit în Germania, dar nu știu dacă este ceva și în scriitura mea care să resimtă această influență. Nu am citit foarte multă literatură germană ca să ajung să fiu influențat de ea. Mai degrabă aș zice că am găsit acolo ceea ce căutam și în România și nu găseam, un respect pentru liniște, pentru natură, decență, educație, curățenie, franchețe în abordări și discuții, încredere, simplitate, modestie, punctualitate, lucruri de genul ăsta. N-am nici o îndoială că ele există și în alte părți, dar eu le-am văzut prima oară acolo, și de aceea le asociez cu Germania. Și apoi e Berlinul, care face notă aparte, cu toată istoria lui copleșitoare, ante, inter și postbelică, cu toată violența și abuzurile pe care le-a văzut, un oraș decăzut, desfigurat, distrus, rupt în două și cumva rămas în viață, supraviețuind la limită, apoi, încet-încet, refăcându-se, pe bucăți, pe zone de influență, redevenind în cele din urmă un întreg și o sursă de inspirație pentru artiști, pentru „dezmoșteniți”, pentru tot felul de oameni care au trebuit s-o ia de la zero, asemenea orașului odinioară. Azi e un oraș lucios, strălucitor, nou, dar dacă știi unde să te uiți, sau închizi ochii, încă mai vezi terenurile virane, neputința și decrepitudinea de la sfârșitul anilor ’40, dar și marșurile sfidătoare și vitrinele magazinelor sparte din anii 1930. Au rămas acolo, ca să ne bântuie pe veci, asemenea câinilor negri din romanul cu același titlu scris de Ian McEwan.
Poate că și din acest motiv (multiplele fațete ale locurilor prin care ajunge), personajul tău, Sebastian, este oarecum dezorientat. El nu se uită la Vest ca la o icoană, deşi are momente în care priveşte România ca o găină moartă aruncată lângă coşul de gunoi. Este aceasta una dintre mizele cărţii tale, să arăţi că „dincolo” nu e totul chiar roz?
România, din păcate, asta a fost și continuă să fie, la figurat, o găină moartă aruncată dintr-un motiv oarecare lângă un coș de gunoi. Mai ales când mergi cu trenul se vede asta. Noi ne băgăm gunoiul sub preș, cum se spune, îl „dosim” în albiile râurilor sau de-a lungul terasamentului de cale ferată. De fapt, dacă mă gândesc bine, nici nu ne chinuim să-l dosim. Un exemplu: merg frecvent la Durău și la țărmului lacului de acolo se adună mii de PET-uri care plutesc nestingherit în timp ce turiștii se bălăcesc în apă, fac plajă sau pescuiesc. Ani la rând am mers acolo să văd dacă se schimbă ceva și de fiecare dată e la fel. Mi-amintesc de Charlie Ottley și nedumerirea sa furibundă legată de indolența românească cu privire la mediu, la curățenie, la tot ce ține de a arăta că-ți pasă, că-ți prețuiești țara în care te-ai născut și trăiești. Omul pur și simplu nu pricepea ce ne oprește să ne comportăm civilizat, să îndreptăm până la urmă ceva ce tot am stricat. Dincolo de asta, într-adevăr, una din mizele cărții ar putea fi asta. Adeseori, Sebastian pornește la drum dezgustat sau dezamăgit de România, ajunge în Vest, se bucură că se află acolo, respiră Vestul ca pe un aer curat, de munte, se delectează cu civilizația de-acolo, admiră tot ce este de admirat, ca până la finalul povestirii, Vestul să devină el însuși o capcană. Dar să știi că n-am avut ideea asta în minte de la început. N-am intenționat să demonstrez că dincolo „nu e chiar atât de roz”, cum spui tu, deși știm că nu e. Dar cum lui Sebastian i se întâmplă mereu ceva nu tocmai plăcut, iar intrigile povestirilor sunt plasate în Vest, era normal ca ce pățește el, să pățească acolo. Aș spune, însă, că miza pe care o vezi tu este mai degrabă una pe care cartea o dobândește ulterior, din perspectiva celui care o citește, decât din perspectiva celui care a scris-o.
Atunci, care să fi fost principala ta miză cu această carte? Îi dai cititorului o cheie de lectură?
Să știi că eu sunt în general refractar la a oferi chei de lectură pentru cărțile mele. Eu am oferit cartea, cum va fi ea citită e treaba, ai ghicit!, cititorului, iar unul din ei tocmai a propus o cheie de lectură foarte plauzibilă. De altfel, nu ai fost singurul. La lansarea de la Gaudeamus, Mirea Cărtărescu făcea, mai mult sau mai puțin, aceeași remarcă. Spunea el la un moment dat că „acasă este un loc în general neplăcut, din care personajul simte nevoia să evadeze, dar evadează în ceva și mai rău. Într-un fel, mai binele devine dușmanul binelui”. Bineînțeles că are dreptate, și la fel și tu, dar asta nu înseamnă că miza principală a cărții a fost să demonstrez asta. Dacă vrei neapărat o miză, aceea a fost să reușesc să creez acest personaj care, în mare, se aseamănă cu mine, fără însă să fim frați gemeni, să-l port prin Europa, dar nu doar prin Europa prezentului ci și prin cea a trecutului, în aceste călătorii care sunt totodată călătorii în jurul minții sale (o minte răvășită, tulburată, anxioasă), să-i explorez singurătatea și să-i înțeleg amărăciunea, să-l fac, altfel spus, credibil în interiorul acestor povestiri mai degrabă „incredibile”.
Pentru mine, Sebastian, cu toată stranietatea lui (ori mai degrabă stranietatea cu care se întâlnește sau pe care o experimentează), este perfect credibil așa cum se mișcă el in corpul prozelor tale. Și în legătură cu felul lui Sebastian de a fi, am păstrat pentru final întrebarea legată de numele său. Cum ai decis să-l cheme Sebastian și nu altfel?
Uite, nu m-a mai întrebat nimeni asta. Dacă O moarte la Verona este un modest omagiu adus lui Thomas Mann, iar Fiesta îl omagiază, mai ales prin final, pe Hemingway, numele personajului din volum este o mică reverență făcută lui Mihail Sebastian, un scriitor care a însemnat și înseamnă încă mult pentru mine.
Dragă Florin, îmi amintesc că la precedenta noastră „discuţie” – sunt aproape trei ani de atunci – mi-ai spus că unul dintre scopurile scrisului este de a împărtăşi ceva cu cititorul, o durere, o revelaţie, o bucurie etc. Prin cartea aceasta, îmi pare că oferi acces la un sentiment amestecat, ceva între nemulţumire şi inadaptare. Se poate să fi fost un exerciţiu terapeutic pentru tine să scrii toate aceste proze, însă aş vrea să-ţi transmit că şi pentru mine, cititorul tău, cartea aceasta înseamnă mult. Este foarte important să vezi că nu eşti singur cu sentimentele tale legate de ţara în care te-ai născut, că inadecvarea nu e doar a ta. Mulţumesc!
Mulțumesc și eu, dragă Costi! Rămân fidel acestei credințe. Nu spune asta! este o carte care vrea să împărtășească cu cititorul un profund sentiment de alienare pe care personajul îl experimentează atât în țară, cât și „afară”. Dezamăgit de „lemnul strâmb al omenirii”, dar și de crenguța sucită care este el, Sebastian nu-și găsește liniștea decât evadând într-o lume care nu e nici „aici”, nici „acolo”, o lume interioară, a visului și închipuirii din care nu mai vrea sau nu mai poate să iasă.
Cartea poate fi cumpărată de la:
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
scrie un comentariu