librariadelfin.ro

Pe Oya Baydar am descoperit-o acum câțiva ani, când mergeam la târgurile de carte, iar standul meu preferat era cel al Editurii Univers. Și asta datorită gazdei încântătoare, doamna Ioana Crupenschi, care citise aproape toate cărțile expuse și tot stând de vorbă parcă reușise „să mă citească” și pe mine în materie de cărți preferate.

Așa a ajuns la mine „Cuvântul pierdut”, un roman care surprinde mai multe dimensiuni ale vieții: căutarea identității, iubirea și viața supuse trecerii timpului, barbaria care guvernează lumea.

Firul narativ se întinde pe mai multe planuri, autoarea reușind să contureze personaje închegate pe fiecare dintre ele, fiecare cu structura și povestea lui. Deși pare că romanul merge în prea multe direcții, totuși planurile narative sunt bine consolidate. Pe lângă povestea scriitorului plecat în căutarea cuvântului pierdut, Oya Baydar aduce în atenție conflictul turco-kurd și explorează efectele violenței, tragediilor, durerii și pierderii de ambele părți. Pentru mine, însă, povestea care s-a ridicat deasupra celorlalte a fost cea a scriitorului și a familiei lui.

Omer și Elif sunt căsătoriți de treizeci de ani, el este scriitor, iar ea cercetător științific. Omer se hotărăște să plece în Est, pe urmele unei povești într-o călătorie spre regăsirea sinelui, a „amintirilor și idealurilor, dar mai ales a regăsirii scrisului…” În același timp, Elif pleacă în Vest, în Norvegia, unde trăiește singurul lor fiu, care, în ochii părinților, nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor lor și a ales să ducă o viață simplă, departe de sursa otrăvită. De aici se naște întrebarea dacă depărtarea îi va aduce mai aproape sau îi va despărți tot mai mult, căci distanța dintre ei nu este doar una geografică, ci mai mult una sufletească.

Aflat în autogara din Ankara, Omer este martorul unui incident tragic. În urma acestei întâmplări, scriitorul pleacă în Est, pe firul unei povești, pe urmele unei voci care să îi redea cuvântul pierdut. Această călătorie are loc pe fundalul unei perioade tulburi, a revoltelor, deportărilor, migrațiilor și conflictelor turco–kurde, care pun în fața oglinzii temerile legate de viață și umanitate. Aceste temeri sunt calapodul pe care violența își va întinde tentaculele: de la violența „ușoară”, regăsită în educația copiilor atunci când părinții vor ca copiii lor să devină mai buni decât ei, până la violența cruntă a războiului.

Înverșunarea noastră de a regăsi în el propriile noastre adevăruri, de a-l condamna să reușească, să fie puternic și să ne depășească nu era tot o formă de violență? Când vorbim de violență ne gândim numai la războaie, bombe, mine, moartea care lovește bărbați, femei și copii. Dar nu suntem oare cu toții, în mod constant, sursa violenței?

La celălalt capăt al firului o avem pe Elif, soția lui Omer, dedicată muncii ei de cercetare științifică, o soție care așteaptă de la soțul ei cuvintele potrivite (dar ele nu vin) și care se întreabă ce rămâne din iubire după treizeci de ani. Este cuprinsă de frică în fața distanțării ce se întinde ca o pată de cerneală asupra relației lor. O relație în care Omer nu mai reușește să găsească cuvintele prin care să atingă inima celuilalt, cuvintele care să-i ducă pe un drum comun. El este revoltat împotriva timpului care „roade, degradează și banalizează totul” și care își răspândește efectul coroziv asupra iubirii și a pasiunii. Este revoltat chiar și împotriva lui Elif, i se pare că ea acceptă îndepărtarea și absența lui refugiindu-se în munca științifică. Totuși, deși puntea dintre ei este șubredă, ea continuă să existe.

Ce rămâne din iubire? Ce mai rămâne după treizeci de ani? Frica de a nu-l mai găsi pe celălalt în locul unde l-ai lăsat, anxietatea față de puterea insidioasă a despărțirilor care subminează relația, angoasa pierderii. Obișnuința plăcută și dătătoare de încredere care începe acolo unde se stinge focul pasiunii și unde încetează seducția inaccesibilului. Un fel de confort al vieții, sentimentul că, acolo, ,,este cineva”. O legătură pe care totuși amândoi ne temem să n-o pierdem.”

Elif pune sub lupa întrebărilor și relația lui Omer cu copilul lor, căruia nu poate să-i spună pe nume. Așa aflăm că cei doi soți sunt legați printr-o durere comună, copilul, o durere pe care fiecare a dus-o separat, singur, și despre care nu au vorbit de frica distrugerii iremediabile a legăturii care îi mai ținea împreună. Momentele frumoase trăite împreună sunt umbrite de această „complicitate mută” despre fiul lor. Pe cât de vocali sunt pe interior, pe atât de tăcuți sunt unul cu celălalt în împărtășirea sentimentelor, dorințelor și durerilor.

Deniz este copilul care, nemaisuportând presiunea părinților de a realiza ceva măreț în viață și mai apoi, când devine reporter de război, nemaisuportând ororile din jur, fuge pe o insulă în Mările Nordului, către o viață liberă, simplă și retrasă. El devine „dezertorul vieții”, copilul „condamnat” pentru că nu putuse să ne ofere o revanșă pentru dureroasele noastre înfrângeri și pentru deziluziile noastre angajându-se în bătăliile pe care le așteptam noi…Deniz este vectorul care trage întreaga poveste după el, esența pierderii în a cărei căutare este tatăl lui.  

Un mesaj primit de la Elif, după plecarea ei de pe insula unde trăia fiul lor, îi dă lui Omer speranța unui nou început, îl face să creadă că roțile oțelite ale timpului care sfărâmau relația lor pot fi oprite. Regăsirea. Trebuie doar să ajungă la timp…

„Dacă ajunge la timp, va lua avionul spre Istanbul. Dacă ajunge la timp, își va putea regăsi fiul pierdut. Dacă ajunge la timp, va putea prinde șansa unei vieți noi. Dacă ajunge la timp…”

Cu o scriitură densă, ușor metaforică și poetică, cu trecere de la persoana I  la persoana a III-a, alternând prezentul cu trecutul, romanul este infiltrat cu instrospecții ca o pânză de păianjen. Autoarea a sondat în interiorul sufletelor personajelor și a scos la iveală gânduri și imagini rămase ascunse în „gaura neagră” a fiecăruia. Foarte des întâlnim simbolul oglinzii, ca o reflexie a imaginii proiectată asupra ființei sau ca o deformare a lucrurilor care capătă alte dimensiuni.

Atmosfera cărții mi-a amintit de cea a filmelor producătorului și scenaristului iranian Asghar Farhadi, ale cărui filme (A Separation, The Past, The Salesman) ating subiectul pierderii, al căutării și regăsirii în relațiile interumane.

Totodată, văzut ca o călătorie a sufletului pentru a se redescoperi și accepta, romanul m-a trimis la David Grossman și a lui carte „Până la capătul pământului.”

Mi-a plăcut că romanul ridică multe întrebări despre existența umană (Unde începe trădarea? Când o gândești sau când o pui în practică? Care este granița?), că autoarea a inserat imagini și fraze ale Micului Prinț, care aduc în prim-plan valorile umane și legătura între oameni și că Oya Baydar nu a încercat să își salveze personajele, ci le-a lăsat să se zvârcolească în ele de frică și tocmai această frică le-a împins spre o nouă viață.

Cuvântul pierdut” nu este doar despre un scriitor în căutarea cuvântului pierdut, a cuvântului pe care îl risipise în toate părțile cu atâta ușurință, dar pe care acum îl pierduse. Este un roman al pierderii identității și al fricii, al îndoielii și al căutării, al atrocităților și persecuției războiului, al tristeților înăbușite, al refugiului în propriul suflet și al atingerii inimii celuilalt. Un roman al fragilității umane, o metaforă a pierderilor pe care le simțim cu toții odată cu trecerea timpului, când foarte multe lucruri ne scapă și se pierd apoi în tăcere.

Oya Baydar, „Cuvântul pierdut”, Editura Univers, anul publicării: 2013, nr. pagini: 406, traducere din limba turcă de Leila Unal


Puteţi cumpăra cartea de la:

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here