elefant.ro

Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Copiii lui Marcel de Ema Stere, câştigătoarea Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2020. Romanul va apărea săptămâna viitoare și va fi fi disponibil și în ediție digitală.

O tânără de 28 de ani crede că şi-a găsit vocaţia când renunţă la jobul într-o corporaţie şi decide să plece la ţară, să facă agricultură. O însoţesc iubitul ei, Matei, şi vărul acestuia, Francisc. Împreună găsesc o fermă de închiriat, într-un sat din judeţul Buzău, şi pun bazele unei comunităţi ciudate. Descoperă istoriile locale, dintre care cea mai atrăgătoare este, fără îndoială, cea a dispariţiei lui Marcel Serebreakov – fost copil-minune şi spirit protector al întregii lor aventuri. În numele lui, se trezesc antrenaţi într-un carusel de întâmplări stranii, teorii ale conspiraţiei şi fenomene paranormale.

Copiii lui Marcel e o carte grăsuţă şi în general veselă, la care am scris (de mână), cu multe întreruperi, vreo nouă ani. Datorită sau din cauza ei am dezvoltat diverse obsesii, asupra cărora m-am documentat intens: trăitul într-o comunitate, cultivarea plantelor, teoriile conspiraţiei, oamenii care dispar… Ca Marcel însuşi, mi-am făcut în bibliotecă un raft de utopişti. Am strâns fotografii, am desenat, am făcut calcule şi tabele. M-am distrat foarte bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.”


Fragment

„Am încercat să scriu cum vorbesc. Şi aici intervine o mare ciudăţenie: nu pot să scriu cum vorbesc. În majoritatea zilelor, abia dacă spun cu voce tare şapte‑opt cuvinte, mai ales vânzătoarelor, poate cuiva care îmi stă în drum. În drum spre casa de marcat, cu coşul de cumpărături plin cu lucruri de băut şi lucruri de mâncat, îmi repet în gând discursul: trebuie să fie cât mai clar, cât mai economic. Nimic în plus. Cu cât vorbesc mai puţin, cu atât am mai multe cuvinte pentru scris.

Tot ce nu spun, tot ce ţin în mine curge pe foaie: floşşşş… Nu mă pot opri pentru fantezii, figuri de stil, ceaţa care nu ştiu ce făcea, poezie. Şi totuşi: recitind unele pagini din urmă, constat că nu e întru totul adevărat. Găsesc – şi îmi vine să le tai, totuşi nu le tai – pasaje venite direct din şcoala generală, din vremurile când scriam compuneri.

Poate o să le tai până la urmă, caz în care trebuie să am grijă să dispară şi pagina de aici.

Eu nu mai sunt aceeaşi. Mâna cu care scriu acum s‑a vindecat de bătături şi de răni. Nu mai cred în aproape nimic. Beau mult, am descoperit snackurile cu arome artificiale, fumez încontinuu. M‑am îngrăşat cam şase kilograme. Sunt, măcar în scris, vorbăreaţă. Povestesc, ajung la momente când ştiu sigur că am simţit furie pură, bucurie enormă, dar mi‑e greu să mai îmbrac emoţiile astea. În schimb, regret: îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău.

Am lăsat orice grijă stilistică şi spun totul liniar, din punctul A în punctul B, cum s‑a întâmplat. Nu vreau să zăpăcesc pe nimeni cu sărituri pe axa timpului – poate doar dacă uit ceva. Nu mai fac de mult planuri, tabele şi alte rahaturi. Din cutia de carton recuperată de la Poliţie şi din dosarele mele am extras deja transcrieri de interceptări şi am construit o oarecare cronologie, desigur, imprecisă, pe care să mă sprijin. E destul. E chiar foarte satisfăcător să constat că mi‑au făcut alţii o parte din treabă; e de multe ori şi uimitor. Cât de multe lucruri am uitat, cât de puţine am auzit, în momentele când conversaţiile astea chiar aveau loc! Nu doar vocea fiecăruia, ci şi vocabularul mi se par străine. Descopăr intonaţii ciudate, semne de nemulţumire. Cum de nu le‑am observat atunci?

Nu‑mi amintesc deloc de „ciupeşte“, felul de mâncare cu peşte şi ciuperci de care vorbea Francisc. Cuvântul nu‑mi spune nimic şi nici nu ştiu să fi mâncat vreodată aşa ceva. Să fi fost o combinaţie de bureţi de pădure, pe care îi ţin minte, şi de babuşte băloase, singurele capturi posibile în Secuiciu ? Suprafierte, cum erau toate mâncărurile noastre? Sigur fără foi de dafin sau vin roşu, probabil cu un praf de Vegeta?

Îmi vin în minte alte improvizaţii, majoritatea din timpul primei noastre ierni, precum plăcintele de mămăligă, orezul cu cartofi, orezul fiert cu apă şi ciocolată, fasolea albă cu cartofi şi cartofii copţi cu gem. Or fi avut şi ele nume?”


Iată şi un fragment în lectura autoarei:


Ema Stere este jurnalistă la Radio România Cultural. Doctor în filologie. A fost redactor de carte, asistent universitar, apoi lector universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (Universitatea din Bucureşti). Din 2006 realizează, împreună cu Attila Vizauer, emisiunea „Vorba de cultură” (Radio România Cultural). A scris adaptări şi scenarii originale pentru teatru radiofonic/scenă, printre care: Muzicanţii din Bremen (adaptare după Fraţii Grimm, Teatrul Ţăndărică, 2014 – Premiul pentru dramaturgie la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Păpuşi şi Marionete „Puck”, Cluj, 2018), Bambi (adaptare după Felix Salten, Teatrul Excelsior, 2016), George Topârceanu, Amintiri din Marele Război (spectacol radiofonic, Radio România, 2019),  Femeia, eterna poveste (musical – Teatrul „Stela Popescu“, Bucureşti, 2019), O poveste într-un acvariu (Teatrul Arlechino, Braşov, 2019), Jos comunismul! (spectacol radiofonic cu Vlad Ivanov, 2020 – nominalizat la Premiile UNITER). A publicat povestiri în revistele Iocan şi Capital cultural.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here