Romanul Cineva în orașul ăsta te iubește, un thriller polițist cu tușe SF, a apărut în anul 2023, la Editura Trei.
Corina Ozon (născută la Timișoara) este licențiată în Filologie și în Jurnalism și Științele Comunicării. După 12 ani în presa scrisă și în televiziune, s-a orientat către Relații Publice &Comunicare, domeniu în care lucrează și azi în cadrul unei companii naționale.
Este doctor în Științe ale Comunicării, Informației și Documentării, în cotutelă româno-franceză (București – Montpellier). Rampa de lansare ca scriitoare a fost blogul personal. A debutat în 2014 cu Zilele amanților, pus în scenă de compania Teatru La Infinit (Sibiu, 2019) și devenit primul volum dintr-o serie de șase cărți – Amanții (2014-2021) – care a strâns o comunitate mare de cititori. Au urmat volumul de proză scurtă Pană cand mă voi vindeca de tine (2016), romanele Tentații (2016), Codul lui Zoran (2018), Dincolo de furtună (2019), eseurile Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire (2017) și un alt volum de proză scurtă, cu inserții poetice și fantastice, Povești scrise in palmă (2022).
În anul 2023 publică la Editura Trei romanul Cineva în orașul ăsta te iubește, un thriller polițist cu tușe SF.
Cărțile Corinei Ozon au fost prezentate și la evenimente din afara țării, în Europa, Israel, SUA și Canada. Este primul autor român premiat cu Silver for Excellence la Gala Internațională PR Award (2015) pentru promovarea cărților în online, iar în 2017 a fost în Top 100 femei de succes (Capital). Locuiește în București, are o fiică și un motan. Poate fi urmărită pe: corinaozon.com; dupa35.com ; podcastul Rețeaua de povești.
FRAGMENT
Avea o zi liberă de la școală și în drum spre birou a trecut prin cartierul ei favorit din Orașul vechi, cu străduțe care aveau un parfum din alte vremuri. Administrația Marelui Oraș reușise să restaureze zona și să redea clădirilor fațadele originale de‑acum cel puțin trei–patru secole. Restaurarea se realizase cu ajutorul inteligenței artificiale, în baza fotografiilor și a tuturor consemnărilor istorice, sociologice, monografice și literare, și durase câțiva ani. Fusese un proiect grandios și se încheiase cu succes, zona devenind o insulă de recreere și de atracție pentru cei care vizitau orașul. Dintre toate străzile pe care se înșirau restaurante cu meniuri din toată lumea, magazine retro, audioteci și teatre, Gloria avea un loc unde‑i plăcea să meargă atunci când avea timp. Era chiar un loc al timpului, de care dăduse întâmplător când se plimba într‑o zi prin zonă, înainte de restaurare. De fiecare dată când ajungea acolo, i se părea că se deschide un portal către o altă lume, o lume a poveștilor uitate și conservate în obiecte care duceau timpul mai departe. S‑a abătut puțin de la drumul spre BCS și a ajuns pe strada Lavandei, inclusiv numele îi dădea un aer anume. Privea vitrina în care mereu era alt model de ceas vechi. Acum spațiul era ocupat de un orologiu care avea și un cadran cu date astronomice, colorat în albastru, verde și galben, iar acest ansamblu ca o bijuterie mare atrăgea trecătorii. A intrat cu inima strânsă, ca în așteptarea unei surprize, și a văzut chipul care o întâmpina de fiecare dată.
— Doamna Gloria, o încântare și o onoare să‑mi treceți pragul! Sigur ziua mea va fi bună azi! i‑a spus bătrânul ceasornicar cu o voce caldă.
S‑a oprit din meșterit, veșnic repara ceva, și a privit‑o cu bucurie. Poate nu era atât de bătrân, însă postura lui adusă de spate îl făcea să pară îmbătrânit. Era îmbrăcat mereu cu haine ponosite, tocite și lucioase de atâta purtat, dar totul avea farmec în acel decor din altă lume și din alt timp. De fiecare dată o primea pe Gloria cu texte parcă desprinse din cărțile clasice, politicos și răbdător. Era fericit să‑i arate colecția de ceasuri și să‑i spună povestea fiecăruia, dar fără să iasă de după tejgheaua cu geamul separator. Gloria simțea ceva nedefinit când stătea mai aproape de el, ceva care nu o lăsa să‑l descopere. Nimeni nu știa de unde venea, parcă fusese acolo odată cu clădirile, nu știa nimeni dacă avea familie sau vreo rudă, părea un singuratic destul de popular printre ceasurile lui, pe care le ștergea zilnic și le privea cu dragoste. Circula povestea că odată fusese căsătorit, avusese și copil, dar îi pierduse pe toți în urma unui accident de tren. Nu se știa cât e de adevărat, dar nici nu se gândise nimeni să verifice. De ce ai scotoci prin durerea cuiva? Se zvonea că mai are o cameră unde ține ceasurile de preț, dar n-o putea vedea nimeni. În ciuda aspectelor retro, toate imobilele aveau sisteme de alarmă foarte moderne și greu de păcălit. Atelierul ceasornicarului era dotat și cu raze infraroșii pe care le activa când lipsea mai mult, pentru că nu avea un program fix. Se întâmplase ca Gloria să treacă pe la atelier și să‑l găsească încuiat.
La început a fost mirată când i‑a auzit numele rostit ceremonios: Fred A. George. Care se putea pronunța și latin, și britanic. El se prezentase britanic și sunase chiar regal. De câte ori îl vizita, el rămânea dincolo de tejghea, motivând că e bătrân și că poartă un virus permanent de gripă. Cel mai des stătea cu masca pe nas și pe gură și o privea pe Gloria cu ochi întunecați, uneori goliți de expresie. Ea o punea pe seama tristeții pe care o ducea cu sine. El îi spusese că în vremuri imemoriale, acolo se cultiva lavandă, unele dintre atelierele de atunci existau și acum și printre ele era și cel al unui producător de uleiuri de plante. Un urmaș de‑ai lui ținea atelierul de ierburi uscate, care se afla lipit de ceasornicărie. Gloria intra și acolo, să inspire mirosul de plante și să citească etichetele de pe sertarele așezate în ordine alfabetică. Sau deschidea unul la întâmplare și se delecta cu amestecurile însoțite de instrucțiuni. Găsea acolo leac pentru orice boală. Urmașul cultivatorului de lavandă nu era vorbăreț, stătea întotdeauna pe un scaun și citea cărți. Ridica ușor capul când suna clopoțelul de la intrare și se cufunda înapoi în lectură. Răspundea molcom întrebărilor și nu dorea să convingă pe nimeni să cumpere ceva. Când s‑a întâmplat să găsească atelierul ceasornicarului închis, Gloria l‑a întrebat dacă nu cumva Fred A. George era bolnav, dar el a răspuns că nici vorbă, așa făceau toți cei care țineau ateliere de tot felul, fiind în vârstă, veneau când puteau sau aveau chef. Gloria și‑a dat seama însă că cei doi nu erau prieteni, ci doar buni vecini, și că de fapt acolo nimeni nu era prieten cu nimeni și toată lumea era mulțumită de situația asta.
În acea zi de toamnă târzie, Gloria intrase la ceasornicar cu gândul să studieze ceasurile de mână, foarte potrivite pentru cadou, cine știe când se va ivi vreo ocazie? Prețurile erau destul de ridicate, dar Fred A. George accepta și acțiuni la bursă sau puncte în diverse investiții.
Ca de obicei, ceasornicarul nu s‑a clintit de lângă tejghea, iar Gloria a admirat fără un cuvânt ceasurile din vitrina montată pe peretele din dreapta al micului atelier. Știa de la bătrân că moștenise colecția de la o mătușă, aceasta o cumpărase aproape pe nimic de la nepotul unui industriaș care pierduse o parte din avere la jocuri de noroc. Gloria era sedusă de aceste povești, însă în timpul ultimelor vizite, ceasornicarul nu mai fusese așa de binedispus. „Poate e bolnav, o fi având vreo problemă, are și el o vârstă“, s‑a gândit Gloria și nu a întrebat nimic. L‑a salutat la ieșire, iar acesta i‑a răspuns foarte politicos:
— La bună vedere, doamna Gloria! Iertată să‑mi fie indispoziția, dar gripa asta mă necăjește.
Ea i‑a urat sănătate și a ieșit în stradă, apoi pe un bulevard unde a aterizat în lumea reală. Își amintea de un vis avut după a doua vizită la atelier, cu ceasornicarul care se afla pe o biserică, repara ceasul de pe turlă și era gata să cadă. Apoi l‑a dat uitării, pentru că nu știa dacă fusese vis sau nu, și nu avea să‑i dea voie blestematului simț să intre în viața unui bătrân care colecționa ceasuri și care‑și pierduse familia atât de tragic.
scrie un comentariu