Pleiada de personaje din Chiorpangiu își duce viața în peisajul cu totul aparte al Brăilei, dar, prin firescul lor, poveștile depănate de narator au un caracter universal. Așa cum copilul Florin este fascinat de atelierul în care bunicul său pare să facă minuni, cu toții păstrăm în amintire un loc magic din copilărie. Pentru mai toată lumea perioada comunismului a fost foarte dificilă, unii au trecut prin experiențe dramatice, dar întotdeauna oamenii au găsit puterea să reziste sau, așa cum a făcut unchiul Fănică atunci când i-a scris Elenei Ceaușescu, au încercat să ceară ajutor de la cârmuire. Fiecare familie are un „specialist” în medicină care dă mereu sfaturi sau, la fel ca Aurel după ce bea un pahar, se avântă să efectueze proceduri medicale fără vreo pregătire în domeniu. De obicei, pe mame le întrebi când nu găsești ceva prin casă, însă sunt și mame experte în a „pune bine” lucrurile, așa ca Tanța. Nimeni nu are părinți perfecți, dar toți vrem să știm că le este bine. Fiecare a avut un prieten apropiat de care, dintr-un motiv mai mult sau mai puțin dureros, s-a îndepărtat în timp. Adultul de astăzi le privește pe toate fără reproș, cu umor și nostalgie, și le împărtășește bucuros cu noi.
Florin DUȚU s-a născut la Brăila în 1974. A absolvit în 1998 cursurile Facultății de Drept, Universitatea din București. Din 1999 este avocat în Baroul București, specializat în contencios fiscal și arbitraj internațional în domeniul investițiilor străine. În 2016 a absolvit specializarea Piscicultură și Acvacultură din cadrul USAMV București. În ultimii ani a coordonat în cadrul unei multinaționale practica de drept comparat în materie de insolvență/restructurare. A început să scrie pentru că avea povești de împărtășit.
Fragment
— Hai să ne băgăm în seamă cu Boboaca. Ai văzut ce se mai hăhăie cu ăştia mari?
— Cum să ne băgăm în seamă?
— Bă, tu chiar eşti cu capu‑n sac! Bună, salut, cutare, felicitări, ce bine arăţi, hai să facem cunoştinţă… d‑astea.
— Îhm… da’ eu o ştiu deja pe fata asta.
— Hai, bă, că eşti de desene animate. Nu spui nimic! De unde o ştii?
Ecaterina, boboaca, era fata unei colege de‑a mamei de la Inspectorat. Cu vreo câteva luni înainte de examenul pentru treapta I, Tanţa m‑a arvunit meditator la matematică:
— Florine, mamă, tu ştii că eu nu te rog niciodată nimic… da’ mi‑a tot spus amărâta asta de Berta de la Laborator că dacă ai vrea… hm…
— Ce ţi‑a spus? Ce să vreau?
— Colega asta, măi, mamă, ai mai văzut‑o pe la Inspectorat. E şi ea amărâtă. Are şi ea o fată de clasa a opta…
— Aoleu!
— Ce aoleu? Nici nu ştii ce vreau să te rog şi… aoleu!
— Am aşa o presimţire…
— E fată bună, dar nu prea înţelege la matematică. Şi are teză. Nu intră în examen.
— Cum să nu intre în examen? La treaptă, acuma?
— Eh… nu ştiu, o fi având corigenţă, ceva… I‑ am zis lu’ mă‑sa că vorbesc cu tine să o ajuţi.
— La ce să o ajut?
— La matematică, la ce…
— Asta era presimţirea. Măi, mamă, asta îmi lipsea mie…
— Florine, m‑am mai lăudat şi eu la serviciu. Că eşti deştept, că ai luat 9 pe municipiu… Şi am zis că poate o ajuţi şi tu pe amărâta asta, că e supărată rău cu fii‑sa.
— La ce aveai tu nevoie să deschizi subiecte d‑astea?
— Hai, mă, mamă… mai vorbim şi noi, ca mamele, despre greutăţi, despre copii… Acuma asta e. Du‑te şi tu pe la ea p‑acasă. N‑oi muri. Stă aci, la doi paşi, în Obor. Fă două‑trei şedinţe şi asta e. Poate reuşeşti să o ajuţi. E frumuşică foc.
— Acum m‑am liniştit. Dacă e drăguţă…
Ecaterina plus mate nu era egal love. Ecaterina avea alte preferinţe: muzica, oracolele, tunsorile, discuţiile despre preteneală. Matematica era o chestie extrem de plictisitoare, inutilă şi de neînţeles. Învăţa în Obor, la 32, şi era în pericol de corigenţă la mate cu 5 şi 4 pe primele două trimestre. Nu te lăsau corigent în clasa a opta pentru că nu intrai în examen. Şcoala trebuia să aibă rata de promovare cât mai mare. Se găsea un loc la liceu şi pentru elevii mediocri. Berta nu era însă sigură şi vrea să îşi ajute copilul. Nu avea bani de aruncat pe meditaţii. Pe mine mă plătea în gogoşi şi clătite. Am înţeles repede că nu prea aveam ce să fac. Ecaterina nu ştia mai nimic din matematica de gimnaziu. Nu îi plăcea geometria, nu ştia să rezolve sisteme de ecuaţii, de abia se descurca cu puterile. De numere complexe şi radicali nici n‑am îndrăznit să întreb. La clasă avea un profesor ambiţios care le dădea probleme de loc geometric. Temele şi le făcea doar dacă problemele erau rezolvate la sfârşitul manualului. Ecaterina nu era deloc încântată de colaborarea noastră. Trebuia să suporte un tocilar enervant care făcea pe deşteptul şi nu avea niciun alt subiect de conversaţie în afară de matematică. Am început să lucrăm împreună exerciţiile mai simple. Încercam să o conduc prin întrebări, cu paşi mărunţi, către soluţia corectă. Nu primeam niciun răspuns. Nici măcar la întrebările banale. Maică‑sa mai băga capul în cameră ca să se asigure că nu facem prostii. După minute de tăcere dădeam tot eu răspunsurile. Până la urmă am găsit o soluţie. Îi rezolvam eu temele şi ea transcria în caiet. Pentru că nu îmi înţelegea scrisul, îi dictam rezolvările. Îi făceam şi problemele cu steluţă.
— P‑astea de ce le rezolvăm? La noi nu le face nimeni. Doar vreo doi tocilari.
— Dacă vede profesorul că le‑ai rezolvat, poate îţi dă vreo notă mare.
— Pe naiba! Nu ştiu să fac d‑astea.
— Îi spui că le‑ai făcut cu puţin ajutor. Sau încerci să înveţi rezolvarea şi ieşi la tablă.
— Bine. O să văd… Da’ voi banchet de sfârşit de a opta aţi avut?
— Ce banchet?
— Petrecere. Să sărbătoriţi. Să dansaţi.
— Am făcut ceva.
— Ce tare!
— Am fost în Parcul Monument. Aveam un casetofon cu baterii. Am pus muzică şi am dansat.
— Ce mişto! A fost toată clasa? Aţi dansat şi bluzane?
— Am dansat…
— Ce tare!
— …până au venit unii şi ne‑au stricat petrecerea. Hai, înapoi la mate că mai avem un pic şi terminăm. Dup‑aia vorbim şi de bluzane.
— Mhăă, uite acum ai stricat discuţia cum v‑au stricat vouă banchetul băieţii ăia…
Ecaterina scria caligrafic, încet şi meticulos. Foarte încet şi foarte meticulos. Trăgea de timp ca să nu lucrăm nimic în plus faţă de teme. Nu încăpeam amândoi la masa mică. Eu stăteam cu foile mele pe un scaun la un pas în spatele ei şi o tot măsuram. Încet şi meticulos. Hainele şi părul îi miroseau a cartofi prăjiţi sau a gogoşi. Mă gândeam că nu aeriseau pentru că stăteau la parter şi le era frică să nu le intre vreo pisică în apartament. Purta mereu aceiaşi pantaloni „de stat prin casă“, bufanţi la trei pense, tociţi până la luciu. Îşi ducea cu o mişcare amplă devenită tic părul lung, blond‑şaten din dreapta peste cap şi ofta alintat la fiecare problemă nouă. În colţurile gulerelor bărcuţă ale bluzelor lălâi, foarte la modă, mă contrariau bretelele gri‑murdar, odată albe, ale sutienului cam ambiţios pentru o puştoaică de 15 ani. După câteva şedinţe a dat teza, profesorul i‑a umflat notele ca să intre în treaptă şi după cinci luni era vedeta balului în Cerna.
scrie un comentariu