„Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului.” (Gabriela Gheorghișor)
Editura Polirom vă oferă un fragment din Linia Kármán de Andreea Răsuceanu, roman apărut în colecția „Fiction Ltd” a Editurii Polirom.
Romanul va fi lansat marți, 31 octombrie 2023, începând cu ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bdul Regina Elisabeta nr. 38, București). Alături de autoare, vor vorbi: Carmen Mușat, Daniela Zeca şi Florina Pârjol. Va modera: Nadine Vlădescu.
FRAGMENT
„ — Ţesătoria te îngroapă de vie, încet şi sigur. Nimeni nu iese de aici fără vreo boală, mi‑a zis maistra încă din primele zile.
Era o femeie voinică, dintr‑un sat de lângă Galaţi, care se purta cu fetele ca şi cum le‑ar fi fost o rudă mai în vârstă. Aducea aproape în fiecare zi de acasă mâncare pentru mai multe persoane, în toată secţia erau multe fete care nu‑şi aduceau nimic, pretinzând că sunt la regim. Mie‑mi plăceau ouăle de ţară, fierte exact cât să rămână gălbenuşul moale înăuntru, iar ea a observat imediat şi a început să le oprească pentru mine. Dar atunci, la început, m‑a deranjat tonul ei compătimitor şi felul cum s‑a uitat din cap până‑n picioare la mine, ca şi cum stabilise deja că n‑aveam nici o şansă. I‑am zis că sunt sănătoasă tun şi că nu mă sperie o ţesătorie, nu cred că e muncă grea, nu ca la ţară, la câmp.
— Sunt în primul rând articulaţiile, ele cedează primele, a continuat, ca şi cum nu m‑ar fi auzit, dând din cap cu o privire sumbră, dar nu astea sunt bolile cele mai grave, altele sunt. Ascultă la mine, a adăugat, în ţesătorie intri una şi ieşi alta.
Primul lucru care mi s‑a părut insuportabil nu a fost, cum poate era de aşteptat, statul în picioare sau orele neîntrerupte de făcut aceleaşi şi aceleaşi lucruri, ci mirosul. Aerul umed, gros de scame, suspendat deasupra încăperii ca o căciulă greoaie de lână, încărcat de mirosuri – de ars, de unsoare, de cazan în care clocotesc rufe puse la fiert în soluţie chimică, de transpiraţie – îţi astupa nările, îţi atârna pe umeri, îngreunându‑ţi mişcările, astfel că după câteva ore începeau durerile de cap, ameţeala, stările de vomă. Ochii mi se împăienjeneau, firele alergau în faţa mea, mosoarele se roteau pe stativele cu ţepii metalici, încinşi, roţile metalice se învârteau trăgând după ele benzile fierbinţi de cauciuc elastic. Mişcarea aia necontenită, care se repeta la nesfârşit, fără nici o variaţie, viteza cu care se întâmpla totul în jur, faptul că sunetul nu înceta niciodată, nici un moment, capcana de fier şi de scrâşnete, eram într‑un fund de iad, cum zisese la un moment dat una dintre fete, în minutele de întuneric dinainte să se aprindă lămpile metalice, suspendate pe câte un fir subţire deasupra fiecărui război. Într‑o parte era maşina de urzit, inima de metal negru a halei, a cărei energie făcea aerul să vibreze în jur. Cu cât se mişcau mai mult toate, cu atât aveam senzaţia că viaţa stătea pe loc, se înţepenise acolo, în faţa războiului numărul 34, ca un element oarecare al maşinii de urzit, care oprea cu un scârţâit întreg mecanismul. Cum la fiecare era trecut, pe o plăcuţă, un număr de identificare, de multe ori mă strigau chiar aşa: Treişpatru, la maistră!
Maistra mă proteja, deşi mă striga şi ea, ca şi celelalte fete, Treişpatru, du‑te până la creaţie, că au nevoie de model. De două ori pe săptămână îmi aducea oul moale, cald încă, şi mi‑l strecura în buzunarul halatului. De câteva ori i l‑am dat înapoi, i‑am spus că prea multe ouă îmi făceau rău, că sufeream cu bila, că în copilărie, la C., mâncasem prea multe. Mă privea mereu la fel, cu seriozitate, ca şi cum ceea ce tocmai îi spusesem nu era o inepţie, şi mi‑l îndesa la loc în mână. Uite, mi‑a zis o dată, eu am avut o fată care mi‑a murit şi mânca ouă moi, ca şi tine, te rog să le primeşti, de sufletul ei. Habar n‑am avut dacă povestea era adevărată, dar de atunci nu le‑am mai refuzat. O dată, într‑o dimineaţă când mă prinsese ploaia şi mă udase până la piele, n‑am observat când l‑a lăsat să‑mi alunece în buzunar. Am simţit deodată căldura care mi se răspândea în carne şi senzaţia aia, de o blândeţe neaşteptată, în ziua fără nici o perspectivă, în aerul umed şi îmbâcsit, în uruiala care ne acoperea vocile, m‑a făcut să‑mi dea lacrimile.
Mai era şi altceva, dintre toţi oamenii pe care‑i întâlnisem, era prima care mă lăuda cu voce tare, mă dădea de exemplu celorlalte fete, eram, pentru prima dată, cum trebuie şi aveam nevoie de asta. Aveam nevoie de aprobarea ei, deşi nu recunoşteam asta nici măcar faţă de mine. Eram în producţie, lucrurile se schimbaseră, trebuia să fiu mereu aşa cum zicea ea, curată, îngrijită, pricepută, ca ea să mă placă. Şi, dacă ea mă plăcea, atunci chiar deveneam aşa, şi în ochii mei, mi se părea că şi în ai celorlalţi. Nu mai eram rahitica, lingava, împiedicata, cheala, cum îmi ziceau la C.
Am început repede să tânjesc şi eu, ca toate celelalte, după secţia de creaţie, unde nimeni nu purta halat şi nu mirosea a transpiraţie, femeile aveau cercei în urechi şi de multe ori erau coafate, nu purtau niciodată basma. Nu o dată am recunoscut în rochiile lor poplinul pastelat sau în dungi pe care‑l produceam, dar care acum mirosea a parfum, nu a metal încins. Erau câteva, nu mai mult de patru, într‑un birou aerisit, cu flori roşii în ferestrele înalte, cu pereţii albi pe care atârnau tot felul de tabele cu măsurători şi bucăţi de pânză. Aveau cocuri strânse în panglici mătăsoase, asortate cu cerceii sau mărgelele, se mişcau zâmbind în jurul meselor pe care stăteau albumele cu mostre, de parcă ar fi avut tot timpul din lume. Aici toate aveam nume, nu mai eram numere, chiar dacă numai pentru o zi.”
Cartea poate fi cumpărată de la:
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
scrie un comentariu