Editura Humanitas vă prezintă un fragment din romanul „Murmur”, de Mircea Pricăjan, publicat de curând în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani.
„Romanul lui Mircea Pricăjan pune în discuție ideea memoriei înșelătoare, a amintirii care mistifică în aceeași măsură în care pare să și explice corespondențele dintre un trecut aluvionar și un prezent continuu și haotic. Prin rememorare, totul devine poveste, iar din acest murmur al unui timp uitat și retrăit cresc, pe nesimțite, destinele mărunte ale celor nu întotdeauna dispuși să accepte istoria mare, rostogolitoare, anihilantă.“ — DAN-LIVIU BOERIU
„O dimensiune specifică întregii proze scrise de Mircea Pricăjan e vizibilă în Murmur: recuperarea unor spații ale purității, în încercarea de a conferi un minim contur preajmei, se transformă mereu într-o anxioasă melancolie. Aparenta inocență a amintirilor aduce cu sine barbarii aproape cristaline, memoria nemaireprezentând nici suport și nici refugiu. Cartea e o demonstrație că nimic nu poate fi mai deformant, mai parazitar decât propria memorie.“ — MIRON BETEG
FRAGMENT
Tovarășa educatoare compusese poezia special pentru el, dându‑i astfel cel mai însemnat rol în serbarea de final de an, pentru că‑n ultimele luni prinsese mare drag de Matei. Asta, paradoxal, după ce Matei făcuse o boacănă atât de mare, încât, dacă n‑ar fi fost Bunicu’, din toamnă putea ajunge ușor la școala de corecție, nu la Generală nr. 3, unde‑l înscriseseră părinții cu greu, după intervenții și atenții pentru cine trebuia; la Generală nr. 3 aveau prioritate copiii care terminau grădinițele din cartier, nu el, Matei, care o termina la două sute de kilometri distanță.
Totul pornise de la niște jucării aduse într‑o zi într‑un sac de iută. Donație din partea unei grădinițe din RDG‑ul prieten. În acel sac erau câteva păpuși, mai multe piese dintr‑un trenuleț de lemn, o trompetă lungă și roșie, foarte asemănătoare cu una adevărată, două tamburine, mașinuțe Matchbox, vreo duzină, un iepuraș, un cățeluș, un ursuleț și o veveriță de pluș, un teanc de cărți de colorat cu indicații în germană și… trei pistoale de cowboy. Grele, cu părți metalice, cu trăgaci care chiar putea fi apăsat și care atunci acționa un mecanism de pârghii și arcuri, făcând butoiașul să se rotească și cocoșul să lovească zgomotos o plăcuță de fier. Aveau cătare în vârful țevii lungi și erau cele mai amenințătoare arme din câte văzuse Matei vreodată – iar Matei vedea armele prima dată în orice magazin de jucării, pistolete, puști, mitraliere cu burduf, chit că ai lui nu‑i cumpărau așa ceva niciodată: „copilul nu trebuie încurajat spre asta“, zicea Mama și‑i lua în schimb mașinuțe și creioane de colorat și, într‑un rând, după multe rugăminți, un set de doi cowboy și trei indieni, plus un cal negru pe care Matei îi punea să șadă cu rândul. De cum a văzut cele trei pistoale, în gândul lui Matei a încolțit o idee, și ideea a prins tot mai bine contur pe măsură ce treceau zilele.
Toate jucăriile de la grădiniță, cele destinate jocului în curte, erau ținute într‑o magazie separată, un fel de șopron cu uși din scânduri care stăteau închise cu lacătul și se descuiau doar în pauză, pentru ca fiecare copil să‑și aleagă ceva de acolo. Când se termina pauza, jucăriile erau puse înapoi în magazie, pe uși era agățat iarăși lacătul și așa rămânea până‑n ziua următoare, la aceeași oră. Matei și‑a croit planul cu istețime și o vreme a fost pe bună dreptate convins că va scăpa basma curată. Și‑a făcut socoteala că pistoalele de cowboy trebuie șterpelite pe rând, la interval de mai multe zile, pentru ca lipsa lor să nu bată la ochi. Un pistol pe săptămână era suficient. Așadar, în pauza de la mijlocul zilei primei operațiuni, Matei și‑a ales să se joace cu unul dintre cele trei pistoale, lăsându‑le pe celelalte două altor colegi. La final, a avut grijă să rămână printre ultimii care își duc jucăria și a mai avut grijă să pună pistolul pe jos, cât mai aproape posibil de ușile magaziei. A privit apoi cum Tovarășa agață lacătul și până după‑masă a stat ca pe ace. Nu s‑a putut concentra la nimic, ardea de nerăbdare. „Bunico, eu ies puțin pe stradă“, a spus pe la ora cinci, sperând ca niciodată să nu se întâlnească cu vreun prieten. A mers mai mult lipit de case până la intersecția cu drumul grădiniței, iar de acolo, fiindcă până la pod nu mai erau decât grădini, a rupt‑o la fugă. S‑a cățărat pe la stâlpul porții și a sărit din vârf, aterizând ca o panteră în iarba din curte. S‑a dus ață la magazie, s‑a trântit în genunchi și a vârât mâna prin spațiul de sub uși. A pipăit în întuneric, înfrângându‑și teama, și‑ntr‑un final a simțit pistolul. L‑a strâns tare în pumn, a tras mâna înapoi la lumină. Prima captură era asigurată. Pistolul greu de cowboy, acest prim pistol greu de cowboy îi aparținea acum. L‑a îndesat la betelia pantalonilor, la spate, și s‑a întors acasă pășind țanțoș. Până s‑a lăsat întunericul n‑a făcut apoi altceva decât să bântuie prin grădina bunicilor cu pistolul ridicat lângă ureche, strâns cu ambele mâini, pășind cu genunchii îndoiți printre șirurile de fasole și vinete și roșii pe urmele unor dușmani imaginari. Înainte să intre în casă, a ascuns arma sub unul dintre ligheanele pe care Bunica le ținea agățate în cui pe peretele bucătăriei de vară.
Cu al doilea pistol a procedat la fel; la fel și cu al treilea. După trei săptămâni, arsenalul lui Matei era complet. Spre bucuria sa, nici unul dintre adulții de la grădiniță n‑a observat lipsa armelor, iar când unii colegi s‑au arătat mirați că pistoalele nu sunt nicăieri în magazie, Matei a avut prezența de spirit să le spună că poate chiar Tovarășele le‑au luat pentru copiii lor de‑acasă. Toată lumea știa că duceau mâncare de la bucătărie, nici nu se ascundeau, aveau porțiile deja ambalate când copiii se încolonau la ușa sălii de mese. Colegii n‑au mai spus nimic și uite așa triplul furt al lui Matei s‑a desăvârșit cum nu se putea mai bine.
Abia aștepta să se termine programul. Era primul care ieșea pe poarta grădiniței și nu se oprea din alergare până acasă. Se schimba în haine de joacă, mânca grăbit ce‑i punea Bunica în față – „Unde arde, Matei? Mestecă cum trebuie, că o să‑ți fie rău!“ – și nici gând să iasă pe stradă, la copii, el se ducea direct în spatele bucătăriei de vară, pândea momentul prielnic, scotea pistoalele, rând pe rând, de sub cele trei ligheane și se făcea nevăzut în grădină. Cordonul capotului de casă al Bunicii era cureaua lui de cowboy și sub el ținea, la șold, revolverul de rezervă. Pe celelalte două le strângea în mâini, înaintând aplecat de spate, pentru a nu fi văzut de indieni. Își lua ținte imaginare, ochea și trăgea. Uneori nu nimerea pieile‑roșii, erau agere și se retrăgeau iute în spatele mărului, dar alteori era el mai iute și atunci indienii încasau gloanțele lui drept în piept, în inimă. Matei mijea ochii și‑i vedea cum se cabrează, acoperind locul cu mâini roșii ca tăciunele, ridică ochii spre cer și cad la pământ ca niște scânduri, țepeni deja, morți deja înainte să atingă solul. Într‑un rând l‑a văzut pe un indian semeț, împodobit cu pene și cu fața mânjită în negru. Îl pândea cu toporișca de după tufa de agrișe. Ținea limba scoasă, gândindu‑se probabil la momentul în care îl va scalpa pe Matei. Dar Matei nu avea de gând să renunțe fără luptă. Așa că a început să tragă orbește cu ambele pistoale, iar când a rămas fără gloanțe, l‑a scos pe al treilea de la centură și a mai tras o rafală. Indianul a căzut secerat. A lovit pământul tot ca o scândură, ridicând un picior ca‑n desenele animate de duminică dimineața și, odată cu ultima suflare, căzând și acesta. Peste el s‑au așezat apoi alene pene colorate, o ninsoare în plină primăvară. Matei a chiuit, lovindu‑și buzele cu palma deschisă. Dacă voia, acum putea să‑l scalpeze el. A tăcut însă brusc. El era cowboy! În plus, n‑avea timp. Sigur în grădină erau pitiți mulți alți indieni.
Când nu îi vâna de jos, Matei urca în cireș sau în măr. Stătea la pândă acolo, supraveghea zona printre frunze. Când adia vântul și mișca frunzele de vinete sau de roșii sau vița‑de‑vie, Matei vedea, de fapt, indicii ale prezenței inamice. Întindea brațul pe lângă trunchiul pomului, urmărea prin cătare acele mișcări și trăgea. Pac! Cocoșul cu cioc de metal lovea plăcuța de tablă și glonțul pleca pe țeavă. Nimerea ținta cu precizie de lunetist. Un glonț, o victimă. Apoi a doua, a treia, a patra. Până să se prindă cetele de piei‑roșii de unde se trăgea, Matei îi elimina pe toți, metodic, expert, fără milă. Pământul acela aparținea de acum albilor, iar el era pionierul Vestului Sălbatic.
Distracția a ținut până i‑a găsit Bunicu’ arsenalul. Într‑o zi, când Matei se întorcea de la grădiniță la fel de nerăbdător, Moșulică îl aștepta în poartă. Cu mâinile împreunate pe piept, cu o privire întunecată sub sprâncenele albe. I‑a deschis ușa fără nici o vorbă, l‑a lăsat să intre în casă. Apoi a închis ușa în urma lui și s‑a ridicat pe vârfuri. Dintre radio și televizor l‑a luat pe Sfântu’ Nicolae. Pe masă, lângă farfuria de tablă cu ciorba pregătită pentru băiat, erau înșirate cele trei revolvere. Bunica stătea pe scaun, își frământa mâinile în poală și privea în podea. Când a intrat Matei, s‑a uitat la el cu milă și i‑a făcut semn să șadă pe scaunul de alături. Vreau să‑mi spui de unde ai pistoalele alea! a zis cu tremur în glas Bunicu’. Știu de unde le ai, da’ vreau să aud de la tine, a zis. Te ascult. Și Sfântu’ Nicolae s‑a lovit amenințător de palma lui aspră, vâjâind prin aer. Matei a tăcut. Nici dacă ar fi vrut să scoată o vorbă, nu ar fi putut. Nu mai avea aer. Se uita înlăcrimat de la Bunica la nuiaua pe care Bunicu’ continua să și‑o lovească de palma mâinii stângi.
— Bătaie oricum o să mănânci, a zis Moșulică. Pentru că meriți! Da’ dacă recunoști, o să primești doar felu‑ntâi. Ascult.
Matei s‑a fâstâcit:
— D… de… la… gră… gră… diniță.
— Întinde palma! i‑a ordonat Bunicu’.
— Moșulică… a încercat Babo să‑l oprească.
— Întinde‑o! a insistat omul ei.
Matei a întins‑o șovăielnic și‑ntr‑o clipă Sfântu’ Nicolae i‑a și plesnit‑o năprasnic, lăsând o dungă roșie, de parcă nuiaua ar fi fost muiată‑n vopsea. Băiatului i‑au dat lacrimile, și‑a tras iute mâna și a început s‑o frece de turul pantalonilor.
— Nu, nu, nu! a făcut Bunicu’. N‑am terminat. Întinde mâna cealaltă.
Știind acum ce durere îl aștepta, Matei a întins‑o și, când nuiaua a făcut vâj! prin aer, a tras‑o repede înapoi. Sfântu’ Nicolae și‑a ratat ținta.
— Pentru asta primești două‑n plus! a mârâit Moșulică, pufnind de nervi.
— Omul lui Dumnezeu! a îndrăznit Bunica, dar și‑a înghițit vorbele când omul ei a săgetat‑o cu privirea.
— Știu io ce fac, i‑a întors‑o el, apoi către copil: întinde ambele palme și, dacă le mai tragi o dată, te bat la curu’ gol până‑ți pușcă sângele. Știi că nu glumesc!
Știind că nu glumește, Matei și‑a acceptat bătaia. Căci bătaia era ruptă din rai, iar în rai bătaia venea de la însuși Sfântu’ Nicolae. După aceea, cu palmele înroșite ca ale unui indian, tremurând și suspinând, în timp ce își mânca ciorba din blid, Matei a trebuit să îndure a doua parte a pedepsei. Bunicu’, stând lungit pe pat așa cum stătea când se odihnea, i‑a spus că fapta lui e foarte gravă, că furtul din avutul obștesc se pedepsește cu temniță grea, că în orice clipă ar putea să le bată la poartă milițienii, că el nu‑l va putea apăra, că va trebui să le dea voie să‑l ia și să‑l ducă după gratii, unde cine știe cât îl vor ține, unde cine știe la ce tratamente îl vor supune, în mod sigur nu‑i vor da să mănânce numai ce‑i place, n‑o să stea după curul lui cum stătea Babo, cu prăjituri și ciorbe bune, cu smântână grasă, ci‑i vor da lături, spălătură de vase, mai rău decât primește un porc, că‑l vor bate de trei ori pe zi pentru reeducare, că nu va mai ieși om de acolo. Și Matei suspina, înghițea cu noduri ciorba de cartofi într‑adevăr foarte gustoasă, vedea cum se cască înaintea lui o prăpastie, acum sigur nu mai era cale de scăpare.
— La ce ți‑a trebuit ție să furi pistoalele alea? zicea Bunicu’. N‑ai tu destule jucării? Nu‑ți aduc ai tăi tot ce ai nevoie? Nu‑ți fac eu arcuri și arbalete cum n‑are nimeni? Ce‑a fost în capu’ tău, copile? Vrei să te nenorocești pe viață?
A treia și ultima parte a pedepsei stabilite de Bunicu’ a fost să ducă pistoalele înapoi la grădiniță. Să își recunoască vinovăția în fața Tovarășei, să ceară iertare, să spună că nu va mai face niciodată. Să meargă la ea cu coada între picioare și cu un buchet frumos de trandafiri în mână, în semn de căință și în speranța că Tovarășa îl va înțelege și nu va anunța Miliția.
— Dacă n‑a anunțat‑o deja, a ținut Moșulică să completeze, pentru ca băiatul să nu creadă că lucrurile sunt chiar așa ușor de îndreptat. Mergem chiar mâine, a zis, iar Matei s‑a întrebat în sinea lui, îngrozit, dacă mâine nu va fi prea târziu.
A doua zi, la prima oră, Matei a intrat pe poarta grădiniței cu trei trandafiri roșii într‑o mână și în cealaltă cu o plasă de rafie conținând cele trei pistoale. Bunicu’ l‑a însoțit doar până la ușă, după care s‑a tras deoparte și l‑a lăsat pe băiat să‑și spele păcatul singur, acolo, la intrare, în fața Tovarășei. Trandafirii, proaspăt rupți din curte, de sub geamul camerei de la stradă, erau la fel de roșii cum erau obrajii lui Matei. Tovarășa i‑a primit cu încântare, a zâmbit de la înălțimea ei, privind de‑a lungul nasului, dar s‑a întristat când a aflat motivul pentru care îi primea. Matei a scos pistoalele din plasă și le‑a ținut întinse pe palme, mai‑mai să le scape, în timp ce bălbâia îngrozit scuze peste scuze.
— Stai să văd dacă am priceput bine, a zis Tovarășa, curmându‑i chinul. Adică ai luat jucăriile astea acasă, deși știai că nu e voie, că e furt, că le iei de la colegii tăi?
— Îhî, a făcut Matei, întinzând pistoalele și mai departe de sine, vrând parcă să se lepede de ele cât mai curând.
— Și acum te mustră conștiința, a continuat femeia, ai venit să‑ți recunoști vina și să îți ceri iertare de la mine, de la colegii tăi?
— Îhî, a repetat băiatul mai convins, simțind o schimbare în tonul Tovarășei.
— Greșeala recunoscută e pe jumătate iertată, nu așa spunem noi, Matei?
— Îhî.
— Mă bucur că am în grupă un copil cu atâta simț al dreptății, deși a fost nevoie să comită o faptă gravă, foarte gravă ca să și‑l descopere.
Tovarășa s‑a uitat atunci spre Bunicu’.
— Dar… ești încă mic, mai ai multe de învățat, aici ne străduim să facem oameni din voi, viitori oșteni de nădejde ai țării, sinceri, onești, muncitori. Mă bucur că avem pentru asta și sprijinul unor oameni de nădejde cum e bunicul tău, Matei. Te felicit că ți‑ai ascultat conștiința și că ai urmat sfatul bunicului tău. Și te iert, să știi că te iert.
Matei a răsuflat ușurat.
— Acum să vedem dacă te iartă și colegii tăi…
Colegii l‑au iertat, iar Tovarășa, ca să dea un exemplu, a anunțat că de acum înainte Matei va fi de serviciu o săptămână întreagă și, în plus, nu va mai avea voie să se joace cu pistoalele o lună. Bucuros că a scăpat de Miliție, băiatul și‑a acceptat toate pedepsele și a făcut tot ce i‑a stat în puteri să demonstreze că este cuminte, de încredere, destoinic. În scurt timp, a crescut în ochii Tovarășei cât nu crescuse în toți cei trei ani de grădiniță. Matei cel harnic și rolul principal în serbarea de sfârșit de an au fost răsplata pe care nu și‑o dorise nici o clipă, dar pe care Tovarășa simțea că este de datoria ei să i‑o ofere. Băiatul se remarcase pe final ca model de urmat pentru toți șoimii care de la anul aveau să‑și ia zborul spre lumea plină de necunoscut și provocări a pionierilor.
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu