Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din romanul Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu, apărut în colecția „Fiction Ltd.”.
Abraxas: numele mistic al zeului contradictoriu ne descuie porțile palatului de oglinzi deformante al realității iluzorii în care trăiește Michi Lucescu. Izolat de oameni și de viață într-o odăiță sărăcăcioasă închiriată în podul unei case vechi, acesta se lasă purtat de fluxul memoriei pe holurile unui bloc cu rădăcini în copilăria sa. Palierele îmbrăcate în gresie și faianță verde, ca o piscină interioară, conturează treptat imaginea unei ciudate Case cu Lei în care a locuit cândva împreună cu Prințesa Ralu, mama lui teatrală și strivitoare ca o forță a naturii. Din această casă vie, străjuită de doi lei de piatră și lipită de cimitirul evreiesc, vedem Bucureștiul cenușiu al ultimului deceniu comunist și pe cel pestriț din anii de după Revoluție. În rătăcirile sale prin blocul amintirilor, Michi deschide pe rând ușile celor 11 apartamente și pătrunde în câte un vechi cinematograf bucureștean, devenind concomitent spectator și protagonist al unui film al ratării și (auto)distrugerii. Episoadele acestui film, în care își joacă propriul rol sau poartă măștile altora, se derulează în puncte diferite din timp și spațiu, de la evul întunecat al cruciadei lui Frederic Barbarossa până la un viitor postapocaliptic înghițit de ape, trecând prin Viena lui Iacov Levi Moreno, Parisul lui Ilarie Voronca și New Yorkul lui Delmore Schwartz. Dar din toate aceste reflexii, unele senine, altele neguroase, se compune sufletul personajului, al Omului. Căci Abraxas este deopotrivă lumină și întuneric, este viață și moarte simultan, este dragostea și uciderea ei. Este lumea întreagă.
Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, doctor în filologie. A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), a fost inclus cu proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” (ART) și a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom, 2010). A mai publicat: Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (poeme, Cartea Românească, 2012, nominalizat la premiile revistei Observator cultural și Radio România Cultural), Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam (eseu, ART, 2013), anaBASis (poezie, Cartea Românească, 2014, nominalizat la premiile Radio România Cultural), Copilăria lui Kaspar Hauser (roman, Polirom, 2017, 2021, Premiul pentru proză în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, Premiul pentru proză al revistei Ateneu, Premiul Radio România Cultural, Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franța, nominalizat pe lista scurtă a Premiului European pentru Literatură, tradus în franceză, croată, maghiară, bulgară și macedoneană), Caragiale. Scrisoarea pierdută (roman biografic, Polirom, 2019) și Adorabilii etrusci (poeme, Charmides, 2021). A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster, Daniel Mendelsohn, Louise Glück și Philip Roth.
FRAGMENT
„În vitraliul central, ghearele păsării extrag din urnă o creatură acvatică, un celenterat albăstrui a cărui parte superioară aminteşte izbitor de un bulb rahidian stilizat şi care se agaţă cu tentaculele de urna aurită în a cărei parte inferioară palpită o inimă violacee care, împreună cu o ancoră din aur masiv, formează un complex steampunk menit să îngreuneze fuga sufletului spre ţinuturile păgâne.
Lumina strecurată prin culorile acestei lupte dă întregii săli poleiala unei prezenţe care palpită în fiecare fir de praf plutind în fasciculele ei. Mă ridic într‑un cot şi rămân aşa, ca‑ntr‑un tablou al unui cetăţean de polis după o noapte de beţie, pironit între cei patru pilaştri ornaţi cu dantelărie orientală care marchează colţurile sicriului submersibil pe care am adormit. E un baldachin mortuar lipsit însă de orice nuanţă macabră şi simt mai curând o exaltare primăvăratică desprinsă din alt cadru decât apăsarea, groaza de atunci, de la prima mea vizită subterană. Mă las iarăşi pe spate şi urmăresc cu privirea cercul auriu care marchează cupola crematoriului, spre care se înalţă ferestrele înalte, dreptunghiulare, cu vitralii reprezentând ramuri verzi de palmier. Toate detaliile drumului steril de azi‑noapte îmi revin în minte, deodată, bulucindu‑se ca şi cum ar fi aşteptat în faţa unei porţi închise sau străjuite de un animal fioros care acum a adormit. Mă întorc pe‑o parte şi cobor de pe catafalcul mobil, care mă adusese adormit în sala principală a crematoriului pustiu. Pereţii sunt tapetaţi cu nume, fotografii şi mesaje ale celor vii către cei morţi, ale morţilor către cei vii sau ale ambelor categorii către spaţiul pustiu al anticamerei. Merg de‑a lungul laturii cu cele mai multe spaţii pentru urne, plimbându‑mi mâna pe suprafaţa lină, lucioasă a marmurii rozalii. E o răcoare reconfortantă în întâlnirea asta senzuală dintre palma uscată şi piatra rece, străbătută din loc în loc de nervuri fine, apoi de şanţuri cazone, care despart o urnă de cealaltă. Şi palma pătrunde din ce în ce mai adânc în carnea de piatră, într‑o osmoză fericită, întâmplătoare, pentru a ieşi pe partea cealaltă, unde e soare, iar mâna e acum a unui tânăr, slab şi înfrigurat, care mângâie, în lipsă de altceva sau tocmai pentru a se feri de altceva, gresia de pe peretele unei săli de morgă. În faţa lui se întind, sub un bec foarte puternic, aprins, trei mese înguste, pe care sunt aşezate trei cadavre (asta presupune tânărul că se află acolo, dat fiind că una dintre siluete îi aparţine unui bărbat care i‑a fost rudă şi despre care ştie cu siguranţă că a murit de două zile), cărora le ies de sub cearşafuri picioarele goale. Tânărul tremură, e îngrozit, deşi starea lui sufletească e mai curând conflictuală, pentru că în el se dă o luptă atroce între acea groază naturală pe care o avem în faţa unui fost om devenit carne putrezită şi obligaţia de a fi bărbat şi de a nu lăsa să răzbată nimic din frica lui în exterior. Pereţii sunt complet îmbrăcaţi în faianţă albă, iar pe jos adidaşii îi alunecă pe gresia de aceeaşi culoare.”
Foto scriitor: Anto Magzan 2020
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu