Roman câștigător al Premiului Akutagawa • În SUA, una dintre cele mai bune cărți ale anului 2021 la National Public Radio și în Marie Claire • Cea mai bună carte a verii, în 2021, în Oprah Daily, Elle, Chicago Tribune, Vultur, The Herald, International Business Times, Palm Beach Daily News și Refinery29 • Cea mai vândută carte Humanitas Fiction la Bookfest 2022
Cartea unei obsesii tulburătoare, într-un crescendo dramatic, ce capătă treptat tonurile unui roman de suspans, desfășurându-se într-o spirală de sentimente nerostite, de singurătate, de angoasa a două femei captive între dorința de a fi vizibile și nevoia de a fi iubite. Un roman cu doze mari de umor, explorând vulnerabilitatea și dificultatea de a-ți găsi un loc într-o lume în care ești perceput ca diferit.
Personajul căruia i se spune Femeia cu fustă violet este de vârstă incertă, se dă în vânt după brioșele cu cremă de lapte, nu are prieteni și a schimbat o mulțime de slujbe. Probabil că datorită fustei violet, care a ajuns să-i definească identitatea, urmează mereu aceeași rutină. Când iese din casă, vecinii sunt cu ochii pe ea, iar copiii din parc o urmăresc, dornici s-o atragă în jocurile lor. Femeia cu fustă violet are un unic mare talent – să se strecoare lin prin mulțime fără să se atingă de nimeni și fără să se lase doborâtă de nici un trecător. Același talent este pus în valoare și în modul în care știe să navigheze prin viața cotidiană. Și tocmai atunci când oamenii cred că au reușit să-i înțeleagă și să-i anticipeze orice mișcare, un eveniment ieșit din comun rupe sfera predictibilului.
Traducere din japoneză și note de Raluca Nicolae, colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
„Natsuko Imamura are un talent unic de a zugrăvi personaje neobișnuite. La finalul cărții, am simțit că inima mi se strânge, gândindu-mă cum sentimentul de profundă singurătate al naratoarei alunecă încet în nebunie.“ Yōko Ogawa
FRAGMENT
Directorul muncea cât șapte. Trebuia să facă noi angajări, să negocieze cu cei de la hotel, să adune rapoartele zilnice, să redacteze buletinele informative, să dea o mână de ajutor la hotel, când rămâneau fără oameni, să stabilească rotația echipelor din timpul săptămânii și să răspundă plângerilor care, inevitabil, apăreau când se programau turele. Era tracasat între munca de birou și cea de la hotel. Și, colac peste pupăză, gurile rele spuneau că acasă era ținut sub papuc.
Poate că din cauza stresului se îngrășase atât!
— Și așa suntem cu oameni în minus, nu vreau să mai pierdem din personal…Imediat ce Femeia cu fustă violet a terminat prezentările, directorul a rugat‑o să treacă pe la el în pauza de prânz ca să‑i facă instructajul vocal. Aceasta a încuviințat, ușor îngrijorată. Nu era ceva ieșit din comun ca un nou‑venit să exerseze saluturile zilnice cu voce tare chiar din prima zi de lucru. De obicei „antrenamentul“ se desfășura în același loc: afară, în zona tomberoanelor.
Gunoiul nu fusese ridicat încă. Nu era nimeni în preajmă, în afară de director și de Femeia cu fustă violet.
— Rămâi acolo și strigă cât poți de tare!
Directorul a așezat‑o în perimetrul de depozitare al materialelor reciclabile, iar el s‑a proptit lângă un ditamai tomberonul pentru gunoiul menajer. Stăteau față în față, gata să zbiere unul la altul silabele din hiragana[1].
La început n‑am auzit‑o.
— Aa‑ee‑ii‑uu‑ee‑oo‑aa‑oo, a trâmbițat sacadat directorul de lângă tomberoane. Ohayō gozaimasu! Bună dimineața!
În zona cu gunoaiele, răgetele directorului au rămas fără răspuns.
— Taa‑tee‑chii‑tsuu‑tee‑too‑taa‑too. Arigatō gozaimasu. Mulțumesc.
În facultate directorul cochetase cu teatrul. Toată lumea știa asta. Visase chiar să se facă actor. Însă bănuiam că altul e adevărul. Pesemne că voise să intre în grațiile vreunei actrițe și, cum nu izbutise, se lăsase păgubaș după doi ani de mers la cercul de arte dramatice. Vocea îi răsuna în fiecare colțișor al curții. Se vedea că nu‑i un ageamiu. E drept, îl ajuta și burdihanul.
— Naa‑nee‑nii‑nuu‑nee‑noo‑naa‑noo. Otsukaresama desu. Ați făcut o treabă bună azi!
Molipsindu‑se de entuziasmul său, Femeia cu fustă violet începuse să se învioreze. Vocea i se auzea din ce în ce mai tare și mai clar.
— Arigatō gozaimasu.
— Arigatō gozaimasu.
— Itte irasshaimase! La revedere, mai poftiți pe la noi!
— Itte irasshaimase!
— Hai că mai vii de‑acasă! Itte irasshaimase!
— Itte irasshaimase!
— Otsukaresama desu!
— Otsukaresama desu!
— Bravo!
Directorul a lămurit‑o că saluturile erau de două feluri: cele față de oaspeții hotelului pe care îi întâlnești pe coridor și cele față de colegi. Era esențial să știi să saluți cu intonația potrivită, numai că unii nu erau în stare nici măcar de atâta lucru, iar agenția era permanent în căutare de personal. Angajații cu state vechi le făceau zile fripte nou‑veniților, care, văzând că nu se ridică la înălțimea așteptărilor, își dădeau imediat demisia. Sigur, vina era a vulpilor ălora bătrâne care‑i terorizau pe cei fără experiență, dar, la urma urmei, măcar de un „bună dimineața!“ să fii în stare. Dimineața nu se salută cu „bună!“. Dar nu sunt eu în măsură să comentez.
— Buun, încă o dată. Mai tare! Arigatō gozaimasu.
— Arigatō gozaimasu!
— Mai cu viață! Arigatō gozaimasu!
— Arigatō gozaimasu!
— Și mai tare. Să te audă și tanti aia de la locul de fumat. Arigatō gozaimasu!
— Arigatō gozaimasu!
— Hei tu! Da, da, tu de‑acolo. Nu‑ți văd fața, dar îmi dau seama că ești în uniformă. Fă cu mâna dacă o auzi. Haide! Arigatō gozaimasu!
— Arigatō gozaimasu!
Am scuturat energic din mână.
— Se pare că te‑a auzit. Bine! Ai trecut proba!
***
Grație cursului-fulger ținut de director în după‑amiaza aceea, colegele au ajuns să se uite la ea cu alți ochi. O pornise cu stângul de dimineață, însă acum lumea din lift a rămas plăcut impresionată când și‑a înclinat ușor capul și a strigat din toată inima: Otsukaresama desu!
— A, deci ai gură să vorbești!
— Ia te uită, începi să te dai pe brazdă!
Reacțiile lor au avut darul să mă liniștească și să‑mi alunge îngrijorarea de la început. Așadar nu aveau s‑o gonească pentru că nu știa să salute! Poate reușea să le îmbuneze și pe șefele de tură ca Tsukada sau Hamamoto care, din principiu, refuzau să le școlească pe cele care nu izbuteau să salute cum se cuvine. Știu cazuri în care unele nefericite își dăduseră demisia înainte să apuce să învețe numele articolelor de curățenie.
Așadar Femeia cu fustă violet a intrat în pâine chiar din după‑amiaza aceea.
În curtea din spate, Tsukada‑san i‑a arătat cum se folosesc produsele de curățenie, după care i‑a dat o foaie printată, spunându‑i să completeze spațiile libere cu numele obiectelor învățate. Ca un făcut, Femeia cu fustă violet nu avea nimic de scris.
— Adică ai uitat? a întrebat‑o șefa de tură Tsukada. Să faci bine să‑ți aduci un pix.
— Îmi pare rău, a spus Femeia cu fustă violet cu capul plecat.
— Dar carnețel ai?
Aceasta a scuturat din cap. Șefa de tură a scos din borsetă un caiețel nou‑nouț.
— Ți‑l dau ție.
— Da? Dar este al dumneavoastră, nu?
— Mai am o grămadă. Le‑am luat la ofertă: cinci cu două sute yeni.
— Arigatō gozaimasu!
Încă o dovadă a eficienței instructajului.
— Ei bine, aș vrea să reții că în genul ăsta de slujbă, a zis șefa de tură întizându‑i un pix, trebuie să repeți la nesfârșit același lucru. Dacă faci ce ți se spune, ajunge să‑ți intre în reflex. De fapt, e foarte simplu.
— Da.
Femeia cu fustă violet a deschis carnețelul și a scris: „Să repeți mereu același lucru.“
— Lasă prostiile! a zis doamna Tsukuda, trecându‑și ochii peste însemnările ei. Doar n‑o să‑ți notezi tot ce spun! Ha‑ha‑ha, a râs cu poftă și a bătut‑o prietenește pe umăr.
Femeia cu fustă violet lucra pe „etajul de instructaj“, care, după cum îi arăta numele, era destinat învățăceilor. În afară de doamna Tsukada, care trebuia să le școlească pe nou‑venite, urmau să fie prezente și alte șefe de tură, gata să dea oricând o mână de ajutor, plus zece colege angajate anul trecut. Tsukada‑san avea să supravegheze curățenia, și, în clipa în care totul ar fi intrat în normal, trebuia să‑și pună ștampila pe documentul de încheiere a stagiului.
Și directorul a trecut „pe la etajul de instructaj“ să vadă cum se descurcă protejata sa. Femeia cu fustă violet nu era acolo. Plecase cu una din șefele de tură să învețe să schimbe detergentul lichid.
— Fata cea nouă se descurcă binișor, l‑a informat doamna Tsukada.
— Și la capitolul comunicare?
— Răspunde ca la carte când e întrebată.
— Bun! a încuviințat mulțumit directorul. Exercițiile de vocalize trebuie să‑i fi fost de folos.
— Era cam tăcută la început… M‑am temut că nu va face față. Este foarte conștiincioasă și face tot ce‑i spun. Se mișcă repede la curățenie, deși pare cam înceată la minte.
— Da?
— În tinerețe a făcut atletism șase ani, ba chiar a intrat în echipa liceului.
— Nu mai spune!
— Era bună la sprintat pe distanțe scurte. În sfârșit am găsit pe cineva capabil!
Știam eu că Femeia cu fustă violet era fâșneață, dar nici chiar așa! În echipa de atletism?! Șase ani?!
În plus, mă luaseră prin surprindere cuvintele: „capabilă“ și „conștiincioasă“. Atunci cum de picase atâtea interviuri? Din cauza fizicului? Ce‑i drept, Femeia cu fustă violet nu dăduse niciodată pe afară de cochetărie. Ciudat, dar n‑a fost nevoie decât să‑și tragă pe ea o uniformă mai acătării și să‑și strângă părul în coadă că doamna Tsukada nu mai prididea cu laudele. Sinceră să fiu, dimineață, când Femeia cu fustă violet trecuse pe lângă mine, am simțit o boare proaspătă, florală – probabil de la mostrele de șampon pe care i le agățasem de clanța ușii. Cred cu tărie că unele parfumuri au efecte benefice asupra vieții emoționale.
La sfârșitul primei zile de lucru, șefa de tură Tsukada i‑a dat Femeii cu fustă violet un fruct mare și roșu.
— Poftim un măr Hokuto[2]… Costă o grămadă de bani.
Și Tsukada‑san și‑a dus degetul la buze și a șoptit: „Ssst!“
Femeia cu fustă violet l‑a apucat cu ambele mâini.
— Pentru mine?
— Normal că pentru tine.
— Dar este al…
— Ei, lasă. Toată lumea mai ciupește una, alta. Chiar și eu. Uite!
Și șefa de tură Tsukada a arătat spre sâni. Ieșeau în evidență ca nefirești, perfect rotunzi și neobișnuit de mari. La o privire mai atentă observai că fiecare avea o formă ușor diferită. Sânul drept era ca un măr, iar cel stâng, ceva mai mic, ca o portocală. Doamna Tsukada și‑a vârât mâna în buzunarul șorțului și a scos o banană.
Femeia cu fustă violet a râs. Același chicotit drăgălaș de mai înainte.
— Oricum ar fi fost aruncate, mai devreme sau mai târziu. N‑ar fi fost păcat de ele?
Apoi li s‑a adresat șefelor de tură Hamamoto și Tachibana, venite să dea o mână de ajutor.
— Nu‑i așa că nu‑i nici o problemă?
Cele două au încuviințat.
— Bineînțeles.
— Nici o gospodină care se respectă n‑ar arunca mâncare la gunoi. Ar fi de neiertat!
Doamna Hamamoto a scos din gentuța de la brâu un măr verde, din soiul Ōrin, iar doamna Tachibana, o portocală și o banană, pescuite din tratațiile pentru oaspeții hotelului.
— Dacă te întreabă cineva, poți să spui că fuseseră aruncate la coș.
— Exact.
— Ar fi mai bine totuși să nu te dai de gol în fața directorului.
Tsukada‑san s‑a întors spre Femeia cu fustă violet, și‑a dus iar degetul la buze și a făcut: „Ssst!“
— Fii pe pace! N‑o să‑ți zică nimeni nimic, a intervenit șefa de tură Hamamoto. O vezi? a întrebat ea, arătând spre doamna Tachibana. Toată lumea știe că‑și umple sticla de apă cu șampania rămasă de la oaspeții hotelului. Și niciodată n‑a fost descoperită.
— Da? a întrebat Femeia cu fustă violet, șocată.
— Ce minciuni gogonate! a râs doamna Tachibana, fluturându‑și mâna în dreptul feței[3].
— Ba‑i adevărat. Vezi butelcuța albastră de apă de care nu se desparte o clipă? E plină cu șampanie. Ia s‑o urmărești cum plescăie mulțumită din buze la fiecare dușcă.
— Termină! Nu‑i adevărat! a protestat Tachibana‑san.
De data asta Femeia cu fustă violet n‑a mai chicotit de complezență. Era prima oară când o auzeam râzând din toată inima, fără să se prefacă.
— Vrei? a întrebat‑o doamna Tsukada, scoțând din buzunarul rochiei o portocală.
— Se poate?
— Normal! Și noi ne‑am luat câte una.
— Dar…
Femeia cu fustă violet părea să ezite. Se uita la cineva din spatele doamnei Tsukada. Aceasta i‑a urmărit privirea.
— A, nu. Nu‑ți face griji. Ea nu se omoară după fructe.
— Nu?
— Bineînțeles că nu. Nu‑i așa, șefă de tură Gondō?
— În cazul acesta… Mulțumesc, a spus ea, cu o mică înclinare a capului, apoi a luat mărul și portocala oferite de doamna Tsukada, și le‑a ascuns în faldurile rochiei negre, după care s‑a îndreptat spre vestiar.
La plecare a strigat din tot sufletul „Otsukaresama desu!“, ca un angajat model care exersase îndelung în fața oglinzii. Colegele, care de dimineață fuseseră răutăcioase cu ea, i‑au întors salutul:
— La revedere! Succes mâine!
***
A doua zi de muncă. Spre deosebire de ieri, Femeia cu fustă violet s‑a urcat în autobuzul de 8:20. În zilele lucrătoare mijloacele de transport circulau o dată la douăzeci de minute. Cu autobuzul de 8 ajungeai prea devreme și trebuia să arzi gazul până la ședință, pe când cu cel de 8:40 erai în întârziere. La hotel a pontat la ora 8:52.
Cum a pus piciorul în vestiar, Femeia cu fustă violet a salutat voinicește:
— Ohayō gozaimasu!
La fel a făcut și când a intrat în birou:
— Ohayō gozaimasu!
Directorul și ceilalți angajați și‑au ridicat privirea.
— Ohayō! Neața! i‑au răspuns.
Un mic zâmbet aprobator a înflorit pe buzele directorului, care era, evident, foarte mulțumit de cum o instruise.
Una dintre colege a întrebat‑o dacă nu are febră musculară.
— Nu, le‑a răspuns ea veselă.
Însă eu știam că o durea fiecare părticică din corp. Umerii, brațele, mijlocul, picioarele. Pe când aștepta autobuzul, am văzut‑o mișcându‑și capul într‑o parte și‑ntr‑alta până i‑au trosnit vertebrele.
Ieri se cam mocăise să se schimbe de uniformă, dar astăzi a fost mai expeditivă. Își pusese de acasă dresurile. În final și‑a petrecut bretelele șorțului peste umeri într‑un X impecabil. Nici una nu era răsucită sau strâmbă.
În timp ce își aranja părul în oglinda de pe ușa dulăpiorului, am văzut că pe mânerul periei era inscripționată emblema hotelului. Ieri Tsukada‑san o îndemnase să ia din produsele de la baie, iar ei îi făcuseră cu ochiul niște bețișoare de urechi și peria aceasta. Pe când se pieptăna, în aer s‑a răspândit un parfum proaspăt, floral.
Înainte să iasă din vestiar, a făcut câteva exerciții de înviorare – niște genoflexiuni și câteva rotații de umeri care i‑au smuls exclamații de suferință. Se vedea de la o poștă că o dureau toți mușchii, dar nu de la prea multă muncă. Adevărul e că, după serviciu, Femeia cu fustă violet alergase ca bezmetica aproape două ore.
Ieri fuseseră rezervate cam jumătate din camerele de la hotel. Femeia cu fustă violet a pontat de plecare la 15:30, s‑a urcat în autobuzul de 15:53 și a ajuns în cartier la 16:30. De obicei, când termina lucrul se ducea direct casă, fără alte ocolișuri, însă în ziua aceea a trecut prin parc să ia o gură de aer.
După ce s‑a așezat pe „locul special rezervat“, a cotrobăit în geanta din poală și a scos mărul mare și roșu pe care i‑l dăduse doamna Tsukada. L‑a dus în dreptul feței, a făcut gura mare și a mușcat cu poftă din el. Apoi a mai luat o înghițitură, și încă una… Trei îmbucături una după alta. Când să muște și a patra oară, câțiva copii s‑au ivit dincolo de gard.
— Uite‑o! Mănâncă un măr, au strigat ei, râzând și arătând‑o cu degetul.
Și într‑o clipă au sărit grilajul de metal și s‑au strâns roată la câțiva pași de banca ei, unde au început să joace entuziasmați hârtie‑foarfecă‑piatră. De trei ori a fost egalitate. În runda a patra băiatul care mimase „foarfeca“ a pierdut. Prichindelul a înjurat, prefăcându‑se supărat, însă, de fapt, jubila. În doi timpi și trei mișcări s‑a înființat la locul unde stătea Femeia cu fustă violet, cu brațul ridicat, gata s‑o bată pe umăr.
Buf! Impactul izbiturii a făcut‑o să scape jos mărul.
Băiatul a scos o exclamație de uimire și s‑a albit la față. Trebuia să se fi așteptat la asta de vreme ce a plesnit‑o atât de tare. Puștiul s‑a holbat înmărmurit la fructul rostogolit în țărână. Ceilalți copiii, luați și ei prin surprindere, se uitau țintă la mărul care s‑a dus de‑a dura în dreptul coșului de gunoi. Băiatul care o lovise pe umăr a ridicat fructul plin de praf, și, cu o mutră spășită, s‑a îndreptat spre locul unde era așezată Femeia cu fustă violet.
— Scuze, a zis, întinzându‑i temător mărul.
Copiii, care până atunci îi urmăriseră cu atenție, au venit în goană la banca unde stătea Femeia cu fustă violet și și‑au plecat capetele în fața ei.
— Ne pare rău. Te rog să ne ierți.
Priveliștea cu prichindeii care își lăsau în jos căpșoarele era atât de ciudată, încât o secundă am crezut că erau pe cale să înceapă alt joc.
Dar m‑am înșelat. Nu asta voiau. Micuții își cereau sincer scuze. Băiatului care o lovise peste umăr avea ochii împăienjeniți de lacrimi.
— Nu‑i nimic, a zis ea fluturându‑și mâna prin dreptul feței.
Surprinși, copiii au schimbat priviri între ei.
— O să‑l spăl, a zis băiatul care o plesnise și s‑a repezit la țâșnitoare.
Ceilalți prichindei l‑au urmat în goană.
— Stai liniștit. Nu‑i nevoie.
Femeia cu fustă violet s‑a ridicat de pe bancă și a venit la ei.
Copiii au frecat bine mărul, trecându‑l de la unul la altul. În cele din urmă, fructul spălat și răspălat a ajuns iar la ea.
— Ce bun e! a zis Femeia cu fustă violet reluându‑și locul pe bancă și mușcând o dată din măr.
Apoi i l‑a dat băiatului de lângă ea – puștiul care o lovise peste umăr. După prima îmbucătură, micuțul a exclamat:
— Chiar e bun!
Și i‑a întins mărul unei fetițe din dreapta lui. Aceasta a luat o mușcătură și i l‑a pasat copilului din dreapta sa.
— Delicios!
— Ce dulce e!
— E tare gustos!
Mărul a trecut din mână în mână în sensul acelor de ceasornic, iar Femeia cu fustă violet a rămas în mijloc, înconjurată de prichindei. Un băiat a luat o înghițitură, apoi au urmat două fetițe și un alt băiat, și tot așa până i‑a venit iar rândul Femeii cu fustă violet. După două ture, din măr nu mai rămăsese decât cotorul.
După ce au terminat, au început să se joace leapșa. Era prima dată când intra în gașca lor. Jocul a continuat până la căderea serii. Ultima căreia i‑a venit rândul să se pună a fost Femeia cu fustă violet.
Copiii, împrăștiați prin tot parcul, alergau de colo‑colo ca niște șoricei. Nu erau prea ușor de prins pentru că țâșneau în toate direcțiile, iute și imprevizibil. Deși în tinerețe făcuse atletism, le ținea cu greu piept. O vreme s‑a învârtit disperată în cerc, gata să‑i prindă, dar, la un moment dat, s‑a oprit și s‑a întors cu spatele la micuții care treceau glonț pe lângă ea. Cu mișcări tacticoase, ca și cum ar fi făcut o plimbare la pas, a început să studieze ba straturile cu flori, ba cadranul ceasului din parc. Ceva nu era în regulă. Copiii au alergat la ea, îngrijorați. Și eu intrasem la bănuieli…
— Ce‑ai pățit? a întrebat unul din ei, măsurându‑i cu atenție chipul.
— Te‑ai supărat?
Femeia cu fustă violet a oftat cu foc:
— Sunt ruptă de oboseală!
— Ai obosit?
— Te simți bine?
— Vrei să facem o pauză?
Însă în secunda următoare, Femeia cu fustă violet l‑a bătut pe umeri pe băiețelul proțăpit în fața ei.
— Te‑am păcălit! Acum tu te pui! a râs ea cu gura până la urechi.
— Ce șmecherie! au strigat copiii, chicotind și aplaudând încântați.
Jucase excelent și‑i dusese pe toți de nas!
Micuții au felicitat‑o, bătând‑o prietenește pe umăr și pe spate. Fiecare palmă de‑a lor a ridicat în aer norișori groși de praf, care, purtați de vântul de seară, au ajuns până la banca unde stăteam, nu departe de ieșire.
În scurt timp parcul s‑a golit. Sub „locul special rezervat“ am zărit o portocală. Am ridicat‑o și mi‑am înfipt dinții în ea fără să mă obosesc s‑o curăț. Mniam, mniam, mniam. La prima mușcătură am dat de coajă, dar am continuat să molfăi și, în cele din urmă, sucul dulce mi‑a inundat gura și mi s‑a prelins pe bărbie.
Am continuat să mestec portocala cu poftă. Mi se făcuse o sete teribilă tot urmărindu‑i cum se joacă leapșa!
[1] Sistem de scriere japonez în care fiecare semn grafic reprezintă o silabă. Hiragana se folosește pentru cuvintele de origine japoneză sau cele preluate din chineză.
[2] Varietate de măr din zona Aomori, obținută în 1983 prin încrucișarea a două soiuri autohtone, Fuji și Mutsu. Mărul Hokuto a intrat în Cartea Recordurilor drept cel mai greu măr din lume.
[3] Fluturarea mâinii în dreptul feței este echivalentul nonverbal al cuvântului „nu“.
Natsuko Imamura s-a născut în 1980, în orașul Hiroshima. Studenția și-a petrecut-o în orașul Ōsaka, unde s-a stabilit definitiv. Debutează cu miniromanul Atarashii musume (Fata cea nouă), încununat în 2010 cu Premiul Osamu Dazai. Un an mai târziu schimbă titlul microromanului în Kochira Amiko (Aici Amiko) și îl publică alături de nuvelele Pikunikku (Picnic) și Chizu-san (Doamna Chizu), volumul primind Premiul Yukio Mishima în 2011. Un alt roman al său, Ahiru, câștigă Premiul Hayao Kawai în 2016 și este nominalizat la Premiul Akutagawa. În 2017, autoarea adaugă în palmares Premiul Nōma pentru Hoshi no ko (Copilul stelelor), aflat de asemenea pe lista de nominalizări pentru Premiul Akutagawa, pe care îl va primi doi ani mai târziu, în 2019, pentru Femeia cu fustă violet (Murasaki no sukāto no onna, 2019; Humanitas Fiction, 2022), roman tradus ulterior în engleză, franceză, spaniolă și italiană. În 2020, Natsuko Imamura este răsplătită cu Premiul Cetățean de Onoare al Orașului Hiroshima.
Credit foto: Tetsuya Higashikawa Asahi
scrie un comentariu