Romanul lui Rose Tremain a apărut la Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de către Denisa Comănescu. Traducere din limba engleză de Irina Horea.
Roman al rătăcirii și regăsirii, în care hazardul și voința modelează vieți în Anglia victoriană și luxurianta, dar necruțătoarea natură a insulei Borneo, Insulele iertării infuzează povestea complexă și captivantă cu o atentă și subtilă meditație asupra chipurilor și resorturilor iubirii. Acest roman îndrăzneț despre destin și dorință, cu scene erotice magistral proiectate pe canavaua narativă, desfășoară o geografie maiestuoasă din Dublinul anului 1865 la Bath, apoi la Londra și Paris, și înapoi la Bath, în urmărirea unor personaje feminine de mare forță.
După moartea mamei sale, Clorinda Morrissey părăsește Dublinul de baștină ca să-și încerce norocul în Bath, localitate vestită pentru băile termale și festivalurile anuale. Pentru a-și deschide afacerea mult visată, vinde singurul lucru de preț moștenit de la mama ei – un colier de rubine. Familia o va condamna, ba chiar ostraciza, dar ea nu se abate din drumul la capătul căruia va găsi și va dărui iubire.
Jane Adeane, infirmieră, fiica unui renumit chirurg, sir William Adeane, este cunoscută pentru puterile ei tămăduitoare. Înaltă, cerebrală, aproape glacială, îmbrăcată mereu în alb, e poreclită Îngerul Băilor. Dar când se pomenește sfâșiată între o aventură periculoasă cu o femeie și perspectiva unei căsătorii convenționale cu un medic aparent respectabil, dorințele ei încep să o ducă spre un viitor pe care nu și l-a imaginat niciodată…
Când își dă seama că nesupusa lui logodnică nu se va transforma în soție docilă, reputatul medic Valentine Ross își pierde nu doar calmul, ci și onoarea. Singura ieșire pe care o întrevede este călătoria spre Borneo, unde fratele lui naturalist colecționează specimene exotice. Destinația lui, micul regat din junglă al nonconformistului sir Ralph Savage, nu se va dovedi însă un liman paradiziac.
Cumpăraţi cartea de la:
„Felul în care descrie dorințele și frustrările omenești, confruntate cu constrângerile forțelor pe care nu le putem controla, a consacrat-o pe Rose Tremain drept una dintre cele mai talentate voci literare – iar noul ei roman îi confirmă statutul.“ – Observer
„Acest roman explorează dorința primară și nestăvilită a oamenilor de a-și găsi un sens în viață, aspirație care-i poartă, înnebuniți, pe căi diferite de-a lungul globului. Am ales două puncte geografice contrastante, elegantul Bath și aspra insulă Borneo, desfășurând în acestea două povești despre capcana sexuală, eforturile materiale, pierderea iubirii, în cele din urmă moartea și – prin ele toate – căutarea disperată a unor locuri ale consolării și alinării.“ – Rose Tremain
FRAGMENT
A doua zi dimineața, Jane se pregăti nu fără oarece neliniște. Sculată de dimineață, ca să aibă timp să-și îmbrace uniforma de infirmieră și să-și prindă părul sub boneta albă, se gândi că priceperea ei de a-i ajuta pe oameni să-și curme suferințele o părăsise. Acum era îndrăgostită de frumusețea feminină; se temea că trupurile bătrâne și bolnave, mai ales cele ale bărbaților, o s-o dezguste, așa cum nu se întâmplase niciodată înainte. Marea rezervă de blândețe și compasiune, care-i cucerise numele de Înger, scăzuse mult – cel puțin așa simțea ea.
Când Sir William o văzu la micul dejun de la ora șapte, îmbrăcată în uniforma albă care i se potrivise întotdeauna atât de bine, o privi cu admirație, cum altfel?, și spuse cu o voce în care se simțea emoția profundă:
— Ah, Jane. Acum lumea e din nou în regulă!
Pentru ea însă, nu era în regulă. O lăsă pe Becky să-i toarne ceai, dar când servitoarea îi puse trei felii subțiri de bacon în față, cu grăsime pe margine, pe o farfurie ciobită, refuză să mănânce. Simți că buza superioară i se brobonește și că stomacul i se întoarce pe dos. N-ar fi mirat-o s-o cuprindă leșinul. Încercând să-și aline starea neplăcută, mușcă dintr-o coajă de pâine, așa cum ar mușca o veveriță, luând câte o firimitură o dată. Între timp, tatăl ei se repezi pofticios asupra șunculiței, fără să-și ridice ochii de la Bath Chronicle. Jane așteptă tăcută pe scaunul ei și se prinse de marginea mesei, ca să-și vină în fire mai iute.
Latimer fu adus într-un fiacru la ora opt. În fața ochilor lui Jane se ivi un bărbat palid, slab, a cărui gură stătea căscată în încercarea chinuitoare de a respira. Ea nu-l văzuse niciodată pe fabricantul de clei în toată făloșenia și optimismul lui, și nici nu-l auzise lăudându-se cu noua lui casă din North Parade, încât acum fu pe dată cuprinsă de milă pentru un biet suflet ai cărui plămâni și inimă se găseau într-o asemenea suferință.
Îl ajută să ajungă în cabinetul lui sir William, îl întinse pe canapea și rămase acolo, în timp ce tatăl ei îi luă pacientului pulsul și îi auscultă respirația chinuită – pe chipul doctorului se așternu o expresie de deznădejde, ca și când ar fi ascultat piesa muzicală favorită interpretată cum nu se poate mai prost. În tot acest timp, Latimer o privea implorator pe Jane, ochii lui nu-i părăsiră chipul nici o clipă. Iar ea intui ce anume dorea el să spună – anume că auzise despre ea, că ea e Îngerul Băilor și numai ea stă între el și moarte.
Jane îl apucă de mână, o mână rece ca marmura, și o ținu cu blândețe.
— Sunt nerăbdătoare să vă duc la baia fierbinte, îi spuse ea. Aburii și căldura vor avea un efect minunat asupra congestiei care vă chinuie. La sfârșitul dimineții, o să resimțiți oarecare ușurare, apoi vă veți odihni.
Lui Latimer îi era greu să vorbească, dar în cele din urmă reuși să îngaime:
— Mi s-a spus să n-am speranțe. Dar poate dumneata o să-mi dai speranțe?
— Cu siguranță, zise Jane. Apele au salvat multe vieți, după cum sunt sigură că știți.
— Știi, zise Latimer cu o șoaptă sugrumată, încă n-am verificat toate decorațiunile de la etaj. Muncitorii mei sunt atât de înceți, iar soția mea e supărată că încă nimic nu-i gata…
— Păi, atunci, zise Jane, ce-ar fi să-i cufundăm și pe zugravii și tencuitorii dumneavoastră în apă, poate îi facem să se grăbească nițel?
Un zâmbet palid încreți trăsăturile veștejite ale lui Latimer.
— Sau poate să-i înecăm? propuse el.
— Ce idee! exclamă Jane. Deși, de regulă, încercăm să nu înecăm pe nimeni, nu-i așa, tată?
— De regulă, acceptă sir William. Acum, domnule Latimer, Jane o să vă însoțească în fiacru și o să vă supravegheze cufundarea, iar dumneavoastră veți simți curând marele beneficiu al sulfului și al aburilor. Eu vă voi vizita diseară, la dumneavoastră acasă.
— Da, zise Latimer. Foarte bine. Dar vă reamintesc – trebuie să veniți în casa veche, deoarece casa nouă încă nu e gata să ne primească. Oamenii mei sunt niște mocăiți…
Acum, Jane îl ajută pe Latimer să intre în baia fierbinte. În adâncurile de culoarea jadului se vedeau picioarele tremurânde ale celorlalți pacienți, îmbrăcați din decență în halate care se căscau și se închideau la loc, asemenea unei draperii care acoperă o friză cu statui romane.
Latimer se ținu strâns de mâna lui Jane până când se cufundă în apă până la umeri, dar odată înăuntru, pe chipul lui se așternu o expresie de nedumerire, ca și când s-ar aștepta din partea lui ceva ce el nu înțelesese încă.
— Să mă mișc încolo și-ncoace? o întrebă pe Jane.
— Nu e nevoie să vă mișcați, răspunse Jane. Relaxați-vă în apă. Însă puteți merge, puteți înota, dacă vă simțiți în putere. Încercați să respirați cât mai profund cu putință.
Jane vedea acum creștetul lui Latimer, unde primele pete ale bătrâneții punctau țeasta cu început de chelie. Ceea ce înțelegea ea despre acest bărbat, și nu greșea, era copleșitoarea lui dorință să rămână pe lume, să-și vadă marea casă terminată, să se minuneze de plafoanele decorate, de plintele și tocurile ornamentate, de budoarele tapetate. Era un om ținut în viață de splendoarea materială. Iar acum era forțat să contemple pierderea acesteia – lui Jane nu-i era greu să-și închipuie cât de tare îl umplea de disperare acest fapt, și se simți înduioșată.
Emmeline îi amintise că mintea omenească este capricioasă și nu reacționează întotdeauna „adecvat“; poate să jelească pierderea celor care au făcut prea puțin din ceea ce e considerat admirabil în lume. Tatăl ei îi spusese că Latimer e un „nenorocit de fabricant de clei care a făcut avere din oase de animale“, și totuși Jane voia să-și facă singură o părere în privința lui, hotărând că suferința lui o făcea cu adevărat să-l compătimească.
Îl privi cum se îndreaptă încet spre mijlocul bazinului, timp în care o femeie tânără cu un copilaș în brațe se apropie de ea. Copilașul era un băiețel de vreo patru ani și se ținea strâns de mama lui, așa cum se țin pruncii, cu trupușorul lipit de-al mamei, cu brațele petrecute în jurul gâtului ei. Când ajunseră la locul unde stătea Jane, tânăra întinse un braț și își puse mâna umedă pe pantoful alb al lui Jane.
— Te cunosc, zise femeia. Ești cea căreia i se spune Îngerul Băilor. Nu-i așa?
Jane îi scrută pe cei doi. Văzu că băiețelul era tare slăbuț, cu piciorușe numai piele și os.
— Așa mi se spunea cândva, sau așa am auzit. Dar am fost plecată o vreme. Acum nu mai știu cine sunt.
— Atunci nimeni n-ar mai trebui să-și pună nădejdea în dumneata?
— Nu știu. M-am întors la Bath să fac tot ce pot, dar dacă am avut vreodată puterea să tămăduiesc, mă tem că s-a cam dus.
— Sau poate că nu s-a dus? Vrei să atingi capul fiului meu și să-l binecuvântezi? Moare de ftizie.
Femeia desprinse cu blândețe brațele din jurul gâtului ei și-l ridică pe băiețel spre Jane. Ea văzu ochii mari, căprui ai copilului, chinuiți de teamă și durere. Întinzându-și mâinile către căpșorul lui umed, Jane se gândi la un copil pe care nu-l văzuse niciodată, micul fiu al Juliettei, Marco. Închise ochii, pentru a crea în minte un chip al acestuia – spre el, spre fiul iubitei ei, își îndreptă ea o rugă simplă, tăcută: „Fie ca acest copil să trăiască și să-și vină în puteri, și să-și găsească locul în lume.“
Dar chiar în aceeași clipă, băiatul începu să țipe și gura i se umplu de sânge. Mama îl trase iute spre sine, ca să-l ogoiască.
— Ce i-ai făcut? strigă ea.
— Îmi pare rău. Sincer. Am rostit o rugăciune în mintea mea.
Jane scoase o bucată de pânză din cele pe care le purta mereu în buzunarul șorțului și șterse cu grijă buzele băiatului care scuipă sânge în apă, apoi se potoli.
— Ești înger, sau ce? se rățoi tânăra mamă.
— Poate mai înțelept ar fi să nu te încrezi în îngeri, răspunse Jane. Mai bine să ne punem nădejdea în bunătatea oamenilor.
Tânăra se depărtă, coborându-l încet pe băiețel în apă – acesta izbucni în râs sub mângâierea apei calde. Ceva mai departe, Latimer descoperise că, în ciuda slăbiciunii lui, era în stare să înoate, iar ceea ce țâșni din organismul lui suferind nu era sânge, ci un chicot de veselie neașteptată.
Jane îi privea pe amândoi: pe copilul care avea o viață atât de scurtă, dar care era atât de iubit de mama lui; și pe afaceristul de vârstă mijlocie, a cărui inimă goală nu era în stare decât să contemple ornamentele arhitecturale, și pe care probabil nimeni nu-l iubea. În curând, aveau să fie egali în moarte, lutul rece al Angliei avea să-i sigileze în întuneric, în vreme ce departe, deasupra, măreața cavalcadă medicală care atrăgea oamenii la Bath în număr atât de mare se va rostogoli mai departe, netulburată de greșelile și neajunsurile ei.
La prânz, când Jane se întoarse în Henrietta Street, mirosul de tocană de carne o atrase jos, în bucătărie, unde o găsi pe Clorinda Morrissey care scotea din cuptor o plăcintă mare, aurie.
— Slavă Domnului! exclamă doamna Morrissey când o văzu pe Jane. În sfârșit v-ați întors! Nici nu vă pot spune cât și-a dorit tatăl dumneavoastră ziua asta.
— Ei bine, doamnă Morrissey, nici nu îți pot spune în câte cuvinte mi-a scris cât am fost plecată despre plăcintele și pudingurile dumitale. Numai despre asta îmi scria.
— Fugiți de-aci, e doar mâncare…
— Care-i place lui sir William. Și n-am putut să nu observ cum un piept al vestei i se petrece cam greu peste celălalt.
La care doamnei Morrissey îi scăpă un hohot de râs încântat, un sunet pe care Jane îl socoti minunat în casa asta – hohotul puternic de râs al unei femei, acolo unde nu fuseseră decât bărbați și munca lor, și tăcerile lor, și Becky cea mică și ursuză, care, asemenea unui șoarece, alerga toată ziulica de la un etaj la altul.
— Sper că pretențiile tatălui meu nu ți-au îngreunat treburile de la ceainărie.
— Nu, nu. Câtuși de puțin.
— Acum că m-am întors, pot să încep să caut o bucătăreasă permanentă, dacă dorești să…
Clorinda Morrissey înșfăcă o cârpă de vase și începu să se șteargă pe mâini cu ea. După câteva clipe, spuse:
— Adevărul e, domnișoară Jane, că sir William m-a întrebat dacă nu doresc un angajament permanent. Și, mă rog, e un om atât de bun și de grijuliu… nu mi-a fost prea greu să accept. Strâng bani să-i cumpăr o vestă nouă!
Și iar hohotul de râs, de data asta însoțit de o îmbujorare pe care doamna Morrissey nu reuși s-o ascundă și care, după părerea lui Jane, putea fi considerată cea mai interesantă îmbujorare pe care o văzuse vreodată.
Rose Tremain s-a născut în 1943 la Londra. A studiat la Sorbona și a absolvit cursurile de literatură engleză ale Universității East Anglia, unde a predat, între 1988 și 1995, creative writing, fiind numită Chancellor în 2013. A publicat romane și volume de nuvele, dar este și autoare de piese pentru teatru și televiziune. Primul ei roman, Sadler’s Birthday, vede lumina tiparului în 1976. Îi urmează Letter to Sister Benedicta (1978), The Cupboard (1981) și The Swimming Pool Season (1985), distins cu Angel Literary Award. Romanul Restoration (1989) câștigă la rândul său Angel Literary Award, fiind desemnat Sunday Express Book of the Year și ajungând finalist al Booker Prize for Fiction. Romanul Sacred Country (1992) primește James Tait Black Memorial Prize și Prix Fémina étranger, iar Music and Silence (1999) câștigă Whitbread Novel Award. În 2007, Rose Tremain primește Orange Prize for Fiction pentru romanul The Road Home. În 2010 publică romanul Trespass, iar în 2012, Merivel, o continuare a romanului Restoration. În 2016 îi apare Sonata Gustav (The Gustav Sonata; Humanitas Fiction, 2019), câștigător al South Bank Sky Arts Award, iar în 2020 Insulele iertării (Islands of Mercy; Humanitas Fiction, 2022). Între volumele de povestiri publicate de autoare se numără The Colonel’s Daughter and Other Stories (1984 – Dylan Thomas Award), The Garden of the Villa Mollini and Other Stories (1987), Evangelista’s Fan and Other Stories (1994), The Darkness of Wallis Simpson (2005) și The American Lover (2014). Commander of the Order of the British Empire din 2007, Dame din 2020 și membră a Royal Society of Literature, Rose Tremain trăiește în Norfolk alături de biograful Richard Holmes.
Site-ul funcţionează pe bază de cafea —>
scrie un comentariu