Romanul „Lacrimi de chihlimbar” de Sofia Segovia, a fost publicat în Folio, colecția premium de literatură străină de la Editura Litera. Traducerea îi aparţine Valentinei Georgescu.
Pe măsură ce războiul se apropie în chip primejdios de meleagurile ei natale, zilele de școală ale lui Ilse se transformă în lecții de supraviețuire. Ca să rămână în viață în toiul unei ierni aspre, familia ei se vede silită să se alăture celui mai mare exod din istoria omenirii. Însă Ilse îl are de partea ei pe Janusz, tânărul argat al familiei. În vreme ce fug cu toții din calea armatei sovietice, basmele populare depănate de Janusz îi abat lui Ilse mintea de la frig, de la foame și de la ororile care se petrec în jurul lor. Janusz îi povestește fetei despre un regat nimicit, din adâncul Mării Baltice, de unde izvorăsc lacrimile de chihlimbar ale unei regine cu inima frântă.
Nu departe, încercând, dar nereușind să fugă din calea unei armate răzbunătoare, Arno și mama lui se ascund în ruinele unei vile din orașul Königsberg, însuflețiți de speranța ca, după încetarea războiului, să-și regăsească familia risipită. Dar șederea lor în orașul fortificat devine cumplit de anevoioasă atunci când se văd siliți să se ferească de bombe și să scormonească prin ruine, în căutarea celor necesare supraviețuirii. Curând, mama și fiul devin simpli pioni prinși între doi dușmani puternici, în vreme ce întreprind o călătorie către o destinație necunoscută.
Autoarea bestsellerului Zborul albinelor ne propune un nou roman emoționant, ai cărui protagoniști sunt două familii dezrădăcinate de război, dar unite prin legăturile dragostei și curajului.
„Cititorii vor rezona de îndată atât cu cele două familii descrise în Lacrimi de chihlimbar, cât și cu personajele secundare, fiindcă Sofía Segovia are darul de a crea tipologii de neuitat. Evenimentele descrise în roman sunt prezentate din perspectiva unor oameni obișnuiți, angrenați în conflicte pe care nu au puterea să le influențeze.“ – Booklist
Fragment
La prima gură de aer, viața doare.
Cum să nu plângi în clipa în care lumina îți izbește ochii pentru prima oară, sau în care simți pentru prima oară pe piele adierea aspră a aerului? Cum să nu plângi atunci când plămânii ți se umplu cu oxigen rece, iar tu habar n‑ai ce‑i asta, sau atunci când sunetele dulci, care obișnuiau să ajungă la urechile tale imersate, ajung dure, nefiltrate? Cum să nu protestezi dacă lumea devine infinită și nu face nimic ca să‑ți cuprindă trupul care, până în ziua aceea, fusese atât de bine cuprins, atât de strâns îmbrățișat în întunericul catifelat dinăuntrul mamei tale?
Fata începea să se adapteze, chiar să se bucure de viață în brațele mamei, când o duseră la biserică să‑i dea un nume.
În ziua în care totul era abia la început, în care ea și poporul ei habar n‑aveau că zilele le erau numărate, habar n‑aveau de botezul focului ce avea să șteargă numele țării lor de pe fața pământului, apa sfințită îi binecuvântă fruntea și stropi pământul Prusiei Orientale. Încă din 1918, mândra Prusie rămăsese separată de Germania – nu prin propria‑i vrere, ci prin pedeapsa ce‑i fusese impusă de lume. Iar locuitorii ei, inclusive eacea fetiță abia botezată, fuseseră ostracizați ca o așchie desprinsă de trunchi: ești, dar nu ești, aparții, dar aproape că te‑am uitat. Tânjeau după frații lor din vest – separați de mare, dar și mai mult de uscat. Separați de fostele lor teritorii, care fuseseră cândva tot Prusia și ele, dar pe care lumea hotărâse acum să le intituleze Coridorul Polonez.
În ziua în care fetița a fost botezată cu apă, mai era mult până la botezul focului, dar în deceniile ce aveau să urmeze, lumea avea să se chinuiască să înțeleagă ordinea evenimentelor, importanța variabilelor, să apeleze la minți luminate care să atribuie vina și să determine cât de cruzi fuseseră vinovații. Uneori, avea să amuțească, sperând să‑i facă pe oameni să uite cât de intolerabilă fusese crima. Alteori, avea să promită că cele întâmplate n‑aveau să se mai repete. Rareori avea să se pomenească faptul că acea promisiune mai fusese făcută o dată, iar apoi fusese încălcată după ce agresorul, înfrântul, fusese pedepsit.
Fetei avea să‑i placă mereu numele care i se alesese, însă în ziua aceea preotul îl rosti fără pic de solemnitate, însoțindu‑și vorba de o revărsare bruscă de apă rece. Numele era al ei pentru vecie, grație acelei ape și a mii de binecuvântări, însă șocul produs de răceala de gheață era brutal și‑i stârni fetei urlete care nu mai încetară până la sfârșitul slujbei.
Părinții ei sărbătoriră într‑un fel care nu fusese posibil la vremea botezului fiicei lor mai mari. Cât de mult se schimbaseră lucrurile în cinci ani, se gândiră ei în timp ce așezau masa pentru șase musafiri, cu mirosul delicios al fripturii de gâscă plutind de jur împrejur. Cât de în urmă rămăsese foametea de pe vremea copilăriei și a tinereții lor! Cât de bine ales era cancelarul lor, care salvase Germania!
În același timp, undeva departe, o jurnalistă din Franța, pe nume Madame Titayna, realiza un prețios interviu cu taciturnul lor lider, care se exprimase astfel: Nu există german care să vrea războiul. Ultimul ne‑a costat două milioane de morți și șapte milioane și jumătate de răniți. Chiar și dacă am fi fost victorioși, nici o victorie n‑ar fi meritat un asemenea preț, a declarat el, iar ea s‑a întors în țara ei, convinsă că nici bărbatul acela și nici poporul lui nu erau o amenințare pentru pace.
Cancelarul voia pace și la fel voiau și părinții lui Ilse. Hartwig și Wanda Hahlbrock supraviețuiseră pustiirii războiului care trebuia să pună capăt tuturor războaielor. Acum nu mai voiau decât să‑și vadă fiicele crescând fericite. Și credeau, în sfârșit, că era posibil. Trei ani cu Führerul, trei ani de ordine, trei ani cu un prezent lipsit de foamete și cu un viitor plin de promisiuni. Și astfel, o fiică nouă și mult iubită. Ilse.
Doi ani și două luni mai târziu, deși nu‑și amintea nici de durerea nașterii și nici de apa înghețată a botezului, Ilse era deja un ghemotoc de cunoștințe dobândite, căci copiii nu învață niciodată atât de mult ca în primii trei ani de viață. Învață, trăiesc, dar nu‑și amintesc niciodată să fi învățat ori trăit.
În vremea aceea îi descoperi Ilse pe oamenii micii ei lumi izolate, învăță să‑și dea seama când anume o frământa foamea, dar și să fie răbdătoare: mâncarea venea până la urmă – mama ei avea grijă de asta; nu trebuia să plângă, pentru că învățase, printre multe altele, cuvintele îmi, este și foame. În acei primi ani, învăță că mașina de gătit emana o căldură plăcută de la distanță, dar că ardea atunci când ea, Ilse, se apropia mai mult. Învăță să stea în picioare, să meargă, să urce trepte și să le coboare. Învăță să spună lucrurilor pe nume. Să‑și spună ei pe nume: Ilse Hahlbrock. Deși numele de familie încă făcea să i se împleticească limba.
De asemenea, învăță că nu trebuia să plângă, pentru că lacrimile nu făceau decât s‑o enerveze pe mama ei, care‑i spunea mereu: Ilse, noi nu plângem. Descoperi ce însemna să‑și dorească ceva ce nu‑i aparținea – păpușa surorii i se părea mai frumoasă decât a ei –, dar și cum să renunțe și să se mulțumească, în cele din urmă, cu ceea ce avea, fără să se plângă.
În vremea aceea, învăță să se teamă de gâște și de câini, deși nimeni nu înțelegea de ce: Kaiser nu mușcă, Ilse. E băiat bun, poți să‑l mângâi.
Dar fetița avea motivele ei să se teamă, deși nu și le amintea.
Pentru că, pe vremea când Ilse avea doar doi ani, existase o împrejurare – o ocazie rară – în care fetița ieșise din casă neobservată de mama ei și se apropiase de lac, atrasă de un gâgâit.
Cu o seară înainte, părinții îi promiseseră să‑i arate curând bobocii de gâscă, dar Ilse nu știa ce însemna curând, așa că i se păruse că trecuse o eternitate de la promisiunea aceea. Prin urmare, plecă singură, cu gândul să se joace cu boboceii și să‑i încălzească; lacul îngheța mereu, iar dacă ea ura apa rece, se gândea că și ei simțeau la fel.
Însă gâștele îi dejucară planurile. De cum văzură un pui de om apropiindu‑se, se năpustiră spre el, bătând din aripi, până când ajunseră pe uscat. Pe urmă o luară la fugă spre fetiță, gâgâind.
Ilse nu era născută ieri, așa că știa diferența dintre blândul Ilse pe care îl auzea atunci când reușea să stea liniștită mai mult timp și să‑și lase mama să lucreze în tihnă, și acel Ilse! ce răsuna în toată casa ori de câte ori ea refuza să intre în cadă, era strigată sau mânca tot salamul.
Așa știu Ilse cu certitudine că acel gâgâit nu era o formă de salut. Simțind din senin în stomac o greutate ca de plumb, se răsuci pe călcâie și o rupse la fugă pe cât de repede îi îngăduiau piciorușele ei de fetiță în vârstă de numai doi ani și trei luni.
În timp ce fugea, înăuntrul ei crescu un țipăt puternic, care făcu să i se încleșteze gâtlejul și care apoi i se revărsă în tot trupul, fără putința de a‑i ieși vreodată de pe buze.
Ilse știa – de unde știa? – că gâștele erau mai rapide decât ea, că aveau s‑o prindă din urmă, s‑o muște, să‑i smulgă carnea și chiar părul.
Nu îndrăzni să privească în urmă.
Schnell laufen! Fugi repede! își spuse ea. Schnell, schnell laufen!
Simțea pe glezne răsuflarea fierbinte a păsărilor înfuriate.
Apoi îl văzu cu coada ochiului pe Kaiser apropiindu‑se în mare viteză, enorm, formidabil. Dacă s‑ar fi întors, Ilse ar fi văzut câinele aruncându‑se între ea și atacatorii ei înaripați, dar fetița nici măcar nu întoarse capul. Cu privirea ațintită în față, nu simți decât coada alsacianului atingându‑i picioarele și, intrată în panică, i se păru că de fapt o atinseseră colții lui imenși.
În mintea înspăimântată a lui Ilse, câinele se alăturase stolului care o urmărea, ham, ham, ham‑ul lui amestecându‑se cu ga, ga, ga‑ul gâștelor. Așa că fetița prinse să alerge și mai repede.
Se refugie în hambar, mirată că nu fusese prinsă, și acolo, în întuneric, simți că inima i se potolea încetul cu încetul. Timpul trecu, iar Ilse fu copleșită de o nouă teamă: că mama avea s‑o descopere și să scoată acel Ilse! sever al ei, cel pe care îl folosea ori de câte ori fetița ei era neascultătoare. Nein, Ilse. Nicht allein. Vorbele mamei erau lege în casa lor: Nu ieși niciodată singură afară, Ilse.
Dacă n‑ar fi fost stomacul ei, marea motivație, și‑ar fi petrecut seara acolo, poate chiar toată noaptea. Dar foamea o convinse să se întoarcă și să‑și înfrunte soarta. Și pentru că, atunci când îi era foame, Ilse nu putea să se gândească la altceva, mintea ei uită ceva ce trupul n‑avea să uite niciodată: motivul fricii ei de gâște și de câini.
Ceea ce i se păruse o eternitate fetiței fusese, de fapt, doar o jumătate de oră. Mama, ocupată să brodeze șorțulețele și micile salopete ale fiicelor ei, nu‑i observase deloc absența, crezând că amândouă fetele trăgeau un pui de somn. Ilse nu comentă, mărginindu‑se să devoreze pâinea prăjită unsă cu untul cremos pe care îl făceau la fermă. Pe urmă se jucă toată după‑amiaza cu Irmgard, sora ei mai mare, care se îngrijea de ea (și o împiedica să iasă singură din casă) cât timp mama lor cosea, țesea, broda, făcea curat și gătea.
După ce sosi tatăl lor, fetița știu că venise vremea cinei, iar asta era bine, fiindcă ei i se făcuse foame din nou. Mama le dădu Sauerkraut[1] cu cârnați de vită, care era mâncarea preferată a lui Ilse.
Dar apoi fetița îl văzu pe Kaiser, care intră în casă doar după ce îl chemă tatăl lor. Câinele se holbă – ca și cum, se gândi Ilse, ar fi vrut s‑o mănânce. Așa că ea, al cărei trup avea să rețină în el pe vecie țipătul din acea după‑amiază, își pierdu orice poftă de mâncare și se refugie în brațele tatei.
Într‑adevăr, Kaiser avea foame în priviri, dar fără nici o legătură cu Ilse. Câinele se uita cu jind la cârnați, simțind că merita o medalie pentru eroism, pentru că se pusese între gâște și fetiță, pentru faptul că se luptase, lăsându‑se ciugulit de ciocurile ascuțite ale acelor demoni cu pene.
Kaiser așteptă răbdător, dar cina se sfârși fără ca cineva să‑i dea și lui măcar un codru de pâine uscată. Nu că Ilse ar fi îndrăznit să‑și apropie mâna de botul acela enorm, fremătător. Și, oricum, deși era încă foarte speriată, nu îndrăzni să lase nici măcar o firimitură nemâncată. Dacă mama ei ordona Alles essen!, fetița știa că trebuia să lingă farfuria, nu alta.
Ilse n‑avea să știe niciodată că evenimentele din 25 martie 1938 fuseseră interiorizate înăuntrul ei mai mult ca instinct decât ca amintire conștientă. Nici nu putea să‑și imagineze cum avea să fie gravată ziua aceea în amintirile poporului ei – nu pentru că o fetiță prusacă fusese fugărită de niște gâște, ci pentru că stăpânul destinului țării lor se afla la Königsberg, unde își prezenta mai clar intențiile în fața germanilor și a lumii întregi.
[1] Preparat tradițional german, constând în varză proaspăt fermentată, cu textură crocantă și gust distinct, acru, care poate fi consumat atât crud, cât și gătit, fiind utilizat adesea ca garnitură pentru cârnați sau carne de porc, dar și ca ingredient în diverse feluri de mâncare.
SOFÍA SEGOVIA s-a născut la Monterrey, în Mexic, și este o autoare cunoscută pentru scriitura ei sensibilă și plină de imaginație. A studiat comunicare și relații publice la Universidad de Monterrey, crezând că avea să devină jurnalistă. Dar s-a înșelat, întrucât ficțiunea a rămas prima ei dragoste. Este profesoară de scriere creativă și a fost, de asemenea, ghostwriter și director de comunicare pentru campanii politice locale. Este autoarea romanelor Noche de huracán (2010, republicat cu titlul Huracán în 2016), Zborul albinelor (El murmullo de las abejas, 2015) și Lacrimi de chihlimbar (Peregrinos, 2018). Sofíei îi place să călătorească prin lume, dar de fiecare dată se bucură enorm să se întoarcă acasă, unde o așteaptă soțul, trei copii, doi câini și o pisică. Scrie cel mai bine atunci când e înconjurată și și inspirată de haosul vesel din casa ei.
scrie un comentariu