Romanul „Vârsta fragilă”, de Donatella Di Pietrantonio, a apărut recent la Editura Polirom, în colecţia Biblioteca Polirom, traducere din limba italiană de Mihaela Găneț.
Amanda reuşeşte să prindă unul dintre ultimele trenuri înainte să fie declarat lockdownul şi se întoarce în orăşelul de lângă Pescara de unde plecase. Lucia nu trebuie decât să-i arunce o privire pentru a înţelege că ceva s-a stins în fiica ei. La început, la Milano, în ochi îi străluceau luminile oraşului; acum pare că nu vrea decât să dispară, se încuie în camera ei şi abia dacă scoate două vorbe. Tot ce poate face Lucia este s-o apere de lucrurile care ar putea s-o rănească, chiar şi de bunicul ei, captivul regiunii în care trăieşte.
Dar există un secret pe care nu-l pot ascunde de Amanda. Sub Dintele Lupului, pe o bucată de pământ la care jinduiesc dezvoltatorii imobiliari, încă se pot vedea ruinele unui teren de camping unde, cu mulţi ani în urmă, s-a întâmplat ceva teribil. Lucia se afla acolo în acea noapte, o tânără înspăimântată şi confuză la fel ca fiica ei astăzi. Şi tatăl ei era acolo. Şi ciobanii din Apenini, proprietarii terenului de camping, Garda Forestieră, poliţia. Cu toţii erau acolo, mai puţin trei tinere, dintre care două nu mai sunt în viaţă, iar una a fost marcată pentru totdeauna de ce s-a întâmplat. Cu scriitura ei tensionată, vibrantă şi profundă, prin intermediul căreia ne poate face să simţim greutatea unei priviri şi sunetul unei întrebări fără răspuns, Donatella Di Pietrantonio investighează încă o dată brutalitatea şi forţa care se aflăla temelia oricărei familii.
„Donatella Di Pietrantonio reuşeşte încă o dată, într-o manieră extrem de convingătoare, să sondeze sufletele fragile pe care de multe ori trecerea timpului nu le fortifică.” (la Repubblica)
FRAGMENT
„În seara aia, tata mușca din drum în timp ce urcam, în urma telefonului lui Osvaldo. Reducea viteza chiar înainte să ia curba, accelerând pe porțiunile drepte, indiferent cât de scurte erau. Cobora geamul, apoi îl ridica la loc din cauza aerului deja rece. Brusc, s‑a uitat la mine roșu la faţă.
— Ne omorâți cu zile, cu prostiile voastre.
Strângea volanul Fiatului Ritmo, i se albiseră articulațiile, și clătina din cap. Dar ce treabă aveam eu, nici n‑o văzusem pe Doralice în ziua aia. Dar eram la fel, eu și cu ea, mereu gata de aventură, fără să ne pese de consecințe. Cine știe în ce se băgase, și era deja întuneric.
— Noaptea muntele e periculos dacă nu cunoști bine locurile. Nu vezi unde se îngustează, unde se afundă, dacă se întâmplă să cazi înăuntru nu te mai găsește nimeni.
Uneori pădurea se rărea, norii acopereau luna în trecerea lor rapidă. Trebuie că era vânt puternic acolo sus. Nu i‑am mai răspuns. Numai arma care se clătina, acolo în spate, și farurile.
Furia pentru ultima mea escapadă cu Doralice nu îi trecuse încă. Făcuserăm o plimbare cu vechiul Motom al unchiului său și derapaserăm în zona lacului de pescuit. Mai aveam încă pe brațe rănile de la spini. Voiam doar să fim tinere.
Culcă-te în mașină, mi‑a spus tata înainte de a pleca cu ceilalți în căutarea lui Doralice. De pe scaunul din dreapta mă uitam la bunicul ei, în cercul de lumină din fața cabanei, așa de nemișcat pe scaunul său că urma să mă întreb aproape clipă de clipă dacă era încă în viață. Eram singură. Ştiam deja că o să rămân trează. Dacă mi s‑ar fi întâmplat ceva, n‑ar fi băgat de seamă, surd și cu ochii închiși. Mi‑era rușine de acel gând, în siguranță în interiorul mașinii, în timp ce prietena mea dispăruse.
Poate întârziase și tocmai se întorcea de la o petrecere, iar Șerifa, pe care o făcuse să coboare de pe munte, o lua la palme în fața tuturor. Apoi mi‑am amintit de răpirile care avuseseră loc în Sardinia și în Calabria, cu ostaticii ținuți în ascunzătorile din inima pădurii. Osvaldo sau tata nu ar fi avut în veci bani ca să plătească răscumpărarea.
Un zgomot surd în spatele mașinii, urmat de o cădere. Am așteptat ținându‑mi respirația, în piept inima îmi bătea nebunește. Unii dintre ciobani jurau că urșii se întorseseră pe versantul nostru, cel puțin două exemplare adulte. Sau poate era același, văzut în locuri diferite. Apoi nu am mai auzit nimic. Trebuia să mă liniștesc. Erau rafalele de vânt dinspre pădure, care rupeau ramurile. Era luna aceea nervoasă pe care norii o tot acopereau și descopereau.
Tremuram de frig. Tata îmi spusese ceva despre o geacă veche, aruncată prin portbagaj. Am rezistat așa mult timp înainte de a mă decide. Vântul a dat peste cap portiera imediat ce am deschis‑o, în jurul meu mișcări, zgomote în întuneric. Într‑o clipă am deschis portbagajul, am apucat o mânecă şi m‑am întors înăuntru. M‑am acoperit de la gât la picioare, mirosea a oaie și a pământ. Într‑un buzunar era unul dintre cuțitele lui tata, l‑am ținut strâns în mână și probabil am adormit.
M‑au trezit două faruri care se apropiau. Luna se mutase puţin, Dintele lupului o împingea în sus, cu vârful. Maşina s‑a oprit de cealaltă parte, în faţa unui Renault 4. Se îndreptau spre poarta campingului, un bărbat şi o femeie, cu copiii adormiți în braţe, picioarele atarnandu‑le. Nu m‑au văzut. Abia atunci am observat Renault-ul roșu.
Împușcăturile le‑am auzit mai târziu, două, scurte, repetate de ecou. Am tresărit, iar geaca mi‑a alunecat la picioare. Erau departe, înspre trecătoare. Poate era chiar tata. Cel puțin se întâmpla ceva, în curând urma să aflu mai multe despre Doralice.
A mai trecut ceva timp, de‑a lungul crestei o luminiță începuse să se miște. Uneori dispărea, apoi reapărea mai jos, puțin mai aproape. Altele s‑au adăugat, acolo unde pădurea era mai rară. Coborau spre cabană. I‑am aşteptat în piaţă, vântul încetase. Bunicul, numai piele și os, pe scaun, era nemișcat.
Șerifa a ieșit prima din pădure, a aruncat la pământ lanterna încă aprinsă.
— N‑am găsit‑o, a spus.
Vocea îi era stinsă, ca şi cum în acele ore strigase continuu. Nu m‑a întrebat nimic, a înțeles singură că n‑aveam veşti. Au apărut apoi şi ceilalţi, doi câte doi. Focurile de armă erau semnalul convenit pentru a coborî de pe munte.
Au lăsat puștile pe o măsuță și s‑au adunat la un loc, în picioare. Tata s‑a asigurat din priviri că sunt întreagă.
— Osva’, trebuie să anunți carabinierii, i‑a spus luandu‑l de braț.
Șerifa se văita, a luat loc în fața tuturor armelor ălora. A răspuns ea, că așa e, că trebuie să facă asta. Cu un semn din cap, l‑a readus la realitate pe soţul său, care privea fix în gol. I‑a arătat strada: du‑te, eu aștept aici.
— Te însoțim noi la cazarmă, s‑a oferit tata.
Am urcat în tăcere, eu în spate. A întors maşina făcând să cârâie cutia de viteze când a băgat în marșarier. Farurile au iluminat plăcuța de înmatriculare a Renault-ului: MO 250645, iar lui Osvaldo i‑a venit o bănuială. Stai un pic, i‑a spus. A lăsat portiera deschisă și a fugit înapoi spre camping. Tata s‑a întors să se uite la mine, ca şi cum eu aş fi știut motivul.
Osvaldo s‑a întors imediat, ținându‑se cu mâinile de cap.
— Asta mai lipsea, fetele de la Modena. Nu sunt la cort.”
Donatella DI PIETRANTONIO (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011 cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Reeditat în 2018, romanul a fost distins în 2020 cu Premiul Città di Penne-Mosca. În 2017 Donatella Di Pietrantonio a publicat un nou roman, Cea care se întoarce (Polirom, 2020), recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, care a fost adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia. În 2020 i-a apărut romanul Borgo Sud (Polirom, 2022), finalist la Premiul Strega 2021. Romanul Vârsta fragilă (2023) a fost distins cu Premiul Strega 2024 şi Premiul Strega Giovani 2024.
Puteţi cumpăra cartea şi de la libris.ro şi carturesti.ro. Cumpărând cărţi prin aceste linkuri, citestema.ro primeşte un mic comision care ajută la gestionarea site-ului, fără ca preţul plătit de dumneavoastră să se modifice. Vă mulţumim!
Dacă doriţi să susţineţi şi altfel site-ul, click pe codul QR sau scan:
scrie un comentariu