citestema.ro şi Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Orașul și zidurile sale incerte, apărut în seria de autor „Haruki Murakami”, traducere din limba japoneză de Andreea Sion. O poveste de dragoste, o căutare, o odă închinată cărților și bibliotecilor care le găzduiesc și o parabolă a timpurilor noastre stranii.
Seria de autor „Haruki Murakami” face parte din colecția „Biblioteca Polirom”, coordonată de Dan Croitoru.
„Mai mult decât orice alt autor de la Kafka încoace, Murakami apreciază stranietatea autentică a lumii noastre.” (San Francisco Chronicle)
Fragment
— Oraşul e înconjurat de un Zid înalt, începi tu să povesteşti, căutându‑ţi cuvintele în străfundurile tăcerii, ca un căutător de perle, coborât, cu mâinile goale, în adâncul mării. Nu e un oraş aşa de mare, dar nici nu‑l cuprinzi pe tot deodată cu privirea.
E a doua oară când pomeneşti despre el. Aşa şi‑a căpătat el Zidul înalt.
Pe măsură ce povesteşti, mai apar un râu frumos, cu trei poduri din piatră (Podul de Est, Podul Vechi, Podul de Vest), o bibliotecă şi nişte turnuri de observaţie, o turnătorie abandonată şi un complex rezidenţial sărăcăcios. Stăm amândoi şi privim Oraşul, umăr lângă umăr, în lumina palidă a înserării. Uneori mijim ochii de pe o culme de deal din depărtare, alteori îl privim cu ochii larg deschişi, şi e atât de aproape, încât ni se pare că l‑am putea atinge cu mâna.
— Acolo trăiesc eu cea adevărată, în Oraşul înconjurat de Zidul înalt, spui tu.
— Şi atunci, tu din faţa ochilor mei nu eşti cea adevărată? te întreb eu în mod firesc.
— Nu, eu cea de aici, de acum, nu sunt cea adevărată. Sunt doar un substitut. Ceva ca un miraj.
Cad pe gânduri. Ceva ca un miraj? Deocamdată mă abţin să trag concluzii.
— Şi ce faci acolo, în oraş, tu cea adevărată?
— Lucrez la Bibliotecă, îmi răspunzi încet. Orele mele de program sunt aproximativ între 5 după‑amiaza şi 10 seara.
— Aproximativ?
— Acolo timpul e întotdeauna aproximativ. În Piaţeta Centrală avem un turn cu ceas, dar ceasul n‑are limbi.
Încerc să‑mi imaginez un turn cu un ceas fără limbi.
— Şi poate oricine veni la Bibliotecă?
— Nu, intrarea nu e liberă. E nevoie de o calificare specială. Dar tu poţi intra. Tu o ai.
— Ce fel de calificare specială?
Zâmbeşti, dar nu‑mi răspunzi la întrebare.
— Dar dacă aş călători până acolo te‑aş putea întâlni pe tine cea adevărată?
— Asta dacă ai găsi Oraşul. Şi apoi…
Amuţeşti şi te‑mbujorezi. Eu aud cuvintele tale nerostite:
Şi apoi, dacă tu cu‑adevărat m‑ai căuta pe mine, cea adevărată…
Dar nu‑ţi ies de pe buze. Îţi cuprind încetişor umerii. Porţi o rochie fără mâneci, verde‑deschis. Obrazul tău îmi atinge umărul. Dar umerii pe care îi îmbrăţişez în această seară de vară nu sunt umerii tăi adevăraţi. După cum ai spus chiar tu, sunt doar un substitut.
Tu cea adevărată exişti într‑un Oraş înconjurat de un Zid înalt. În Oraş e un râu, în mijlocul căruia se află un banc de nisip, ca o insuliţă frumoasă, cu un crâng de sălcii. Oraşul are şi câteva coline. Din loc în loc poţi întâlni nişte animale tăcute, ca nişte unicorni. Oamenii locuiesc în mici blocuri, într‑un vechi cartier rezidenţial, şi‑şi duc viaţa simplu, dar fără lipsuri. Animalele se hrănesc cu frunzele şi fructele copacilor care cresc prin Oraş, însă în iernile lungi, cu zăpadă abundentă, se întâmplă să mai moară de frig şi de foame.
Cât de mult mi‑am dorit să pătrund în acel Oraş ! Şi să te găsesc pe tine, cea adevărată.
— Oraşul e înconjurat de un Zid înalt şi e foarte greu să pătrunzi. La fel de greu e şi să ieşi.
— Dar cum se poate intra?
— Trebuie să‑ţi doreşti foarte mult. Dar nu‑i aşa uşor să‑ţi doreşti ceva din inimă. Se poate să‑ţi ia mult timp şi să fie nevoie ca pe parcurs să renunţi la o mulţime de lucruri. Lucruri la care ţineai. Dar să nu renunţi! Oraşul n‑o să dispară între timp.
Îmi imaginez că te întâlnesc în Oraş, pe tine cea adevărată. Văd cu ochii minţii livada mare şi frumoasă de meri din afara Oraşului, apoi cele trei poduri din piatră de peste râu şi aud cântul păsărilor de noapte, nevăzute. În cele din urmă, văd biblioteca mică şi veche unde lucrezi tu.
— Ai acolo locul tău. E pregătit şi te aşteaptă.
— Locul meu?
— Da. În Oraş există un singur post liber. Ai să‑l ocupi tu.
Ce fel de post o fi?
— Ai să fii Cititorul de Vise, îmi spui şoptit, ca şi cum mi‑ai dezvălui o mare taină.
Zâmbesc fără să vreau.
— Eu nu‑s în stare să‑mi amintesc nici visele mele! Cum ar putea cineva ca mine să devină Cititor de Vise?
— Cititorul de Vise n‑are nevoie să viseze el însuşi. Trebuie doar să citească Visele Vechi. Sunt păstrate o mulţime în depozitul Bibliotecii. Dar nu toată lumea poate face asta.
— Şi eu pot?
— Da, tu poţi. Tu ai calificarea. Şi apoi, am să te ajut, eu cea adevărată, care sunt acolo. Am să fiu lângă tine în fiecare seară.
— Deci am să fiu Cititor de Vise şi în fiecare seară am să citesc o mulţime de Vise Vechi în depozitul Bibliotecii. Iar tu ai să fii întotdeauna alături de mine. Cea adevărată, repet eu cu voce tare.
Sub palma mea, îi simt tremurând uşor umărul gol ivit din rochiţa verde‑deschis. Apoi, brusc, se încordează.
— Da. Dar trebuie să ţii minte un lucru: chiar dacă se va întâmpla să mă găseşti în Oraş, să ştii că n‑am să‑mi amintesc nimic despre tine.
— De ce?
— Nu înţelegi de ce?
Ba da, înţeleg. Pentru că cea pe care am cuprins‑o eu acum pe după umeri nu eşti tu, ci un substitut al tău. Tu cea adevărată exişti în Oraşul acela. În Oraşul înconjurat de un Zid înalt, oraşul enigmatic, de foarte departe.
Deşi eu acum, când îţi simt în palmă umărul moale şi cald, nu pot să te consider altfel decât adevărată.
Haruki MURAKAMI, unul dintre cei mai populari scriitori japonezi contemporani, s‑a născut în 1949, la Kyōto. A studiat teatrul la Universitatea Waseda din Tōkyō. Experienţa de proprietar al unui bar în care se cânta jazz (reflectată în romanul său din 1992, La sud de graniţă, la vest de soare) şi cea de traducător al operelor lui F. Scott Fitzgerald, John Irving, Truman Capote şi Raymond Carver îşi vor spune cuvântul în formarea sa ca mesager al unei Japonii occidentalizate – un ţinut amăgitor, lipsit parcă de suflet şi suflu, al cărui spirit străvechi pare să fi dispărut aproape în întregime. Primul său roman, Ascultă cum cântă vântul (1979), i‑a adus Premiul Gunzo, fiind urmat de Pinball, 1973 (1980) şi În căutarea oii fantastice (1982, distins cu Premiul Noma). În 1987 a publicat Pădurea norvegiană, bestseller internaţional, tradus în numeroase limbi şi vândut în milioane de exemplare. Murakami a mai publicat volumul de interviuri Underground. Atentatul de la Tokio şi spiritul japonez (1997) şi romanele La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor (1985, pentru care a primit Premiul Tanizaki), Dans dans dans (1988), Cronica păsării‑arc (1994, nominalizat la prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award), Iubita mea, Sputnik (1999), Kafka pe malul mării (2002), 1Q84 (2009‑2010), Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj (2013) şi Uciderea Comandorului (2017), precum şi volumele de povestiri sau eseuri Elefantul a dispărut (1993), După cutremur (2000), Salcia oarbă, fata adormită (2006), Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă (2007), Pur şi simplu despre muzică (2011), Meseria de romancier (2015) şi Persoana întâi singular (2022). A fost nominalizat în repetate rânduri la Premiul Nobel.
scrie un comentariu