fragmente recomandări

Fragment din romanul „Sărutul pictat”, povestea de iubire a pictorului Gustav Klimt (Editura Nemira)

scris de citestema.ro
Traducere: Irina Cerchia; nr. pagini: 352; colecţia Babel

Viena, 1886. Un oraș al cafenelelor elegante, al operei și al unei comunități artistice în plină efervescență. Emilie, de numai 12 ani, cunoaște un pictor fermecător, dar controversat. Angajat de tatăl ei ca să-i dea lecții de desen, Klimt îi prezintă lui Emilie lumea boemă a artiștilor, a modelelor senzuale și a bogaților decadenți, care deopotrivă o înspăimântă și o fascinează. Pe măsură ce Emilie crește și devine o creatoare de modă faimoasă, povestea de dragoste se transformă într-o poveste despre artă, din care se naște unul dintre cele mai cunoscute și mai îndrăgite tablouri din istorie: Sărutul lui Klimt.


Fragment

Klimt nu avea nicio vopsea, doar câteva crete aliniate pe o bucată de hârtie cerată. Lângă ele se afla un pahar cu apă. Voiam să-l întreb la ce folosește, dar îmi amintisem de bunele maniere. M-a văzut cum mă uitam ele.

– Am nevoie de apă ca să înmoi anumite linii, a explicat el. Creează un efect diferit, după cum ai să vezi.

Mă privea cu atâta profunzime, încât am roșit. Speram să nu observe, dar știam că era puțin probabil. Nimeni nu se mai uitase la mine așa până acum. Îmi venea să mă târăsc sub canapea.

– Mereu îți spionezi de la fereastră musafirii? m-a întrebat el.

Am observat că, în timp ce desena, tendoanele de la încheietura mâinii erau la fel de încordate ca odgoanele velelor umflate de vânt.

– Poftim? m-am mirat eu, prefăcându-mă că nu știam despre ce vorbea.

– Când am sunat la ușă, erai la fereastra de la etaj.

– Da? Nu v-am văzut.

S-a oprit din desenat și mi-a zâmbit. Chiar atunci mi-a amintit de fratele mai mare al prietenului meu, Ulrike, căruia îi plăcea să ne tragă de păr, să ne lovească în umăr sau să ne pună piedici cu fiecare ocazie.

– La ce anume te uiți când stai la fereastră?

– La oameni, am spus eu. Îmi place să mă uit la hainele cu care sunt îmbrăcați, să observ modul în care merg. Unii sunt grăbiți, alții au mersul legănat sau șchiopătează. Văd aproape aceeași oameni de fiecare dată, care în unele zile par fericiți, iar în altele, nu. În unele zile sunt singuri, iar în altele, cu familiile lor. Este interesant.

– Deci, la urma urmei, nu ești dresată întru totul, a răspuns el, apoi s-a întors la lucru. Ce vrei să te faci când o să fii mare?

Își dăduse deja seama că îmi venea greu să evit întrebările directe.

– Actriță, am recunoscut.

De data asta nu a mai rânjit. A continuat să se uite la hârtie.

– Ai fost la multe piese de teatru? m-a întrebat el.

A trebuit să recunosc că nu.

– Nu mă duc foarte des, dar știu multe actrițe, a continuat el. Unele îmi sunt modele ca să câștige niște bani în plus.

Tot ce știam despre actrițe aflasem din ziare sau mai erau unele pe care le recunoscusem la promenadă pe strada Mariahilfer. Erau mereu îmbrăcate elegant și se plimbau cu atâta grație, că-ți venea greu să-ți imaginezi că aveau nevoie de niște bani în plus și, dacă a face pe modelul era exact ceea ce făceam și eu acum, nu părea atât de rău.

– Nu sunt atât de seducătoare pe cât crezi tu, a adăugat el, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Sunt în regulă. Sărace, majoritatea dintre ele. Nu au o viață ușoară, să știi. Tu o duci mult mai bine aici, cu părinții tăi. Asta m-a înfuriat. De unde știa el cum este să stai cu părinții mei? Dar nu era permis să contrazici un adult.

– Cândva o sa te iau la teatru. Ai să vezi.

Apoi s-a încruntat și s-a oprit din desenat. S-a dat în spate și s-a uitat la hârtie o clipă, apoi s-a apropiat iar. Dar încă era încruntat. Mă întrebam oare cu ce greșisem. Și-a lăsat creionul jos și a venit spre locul în care stăteam eu așezată.

– Nu-mi place cum îți stă părul așa, a spus el.

– Așa trebuie să îl purtăm la școală, i-am explicat.

– E urât.

Nervoasă, am vrut să-mi smulg funda din păr, dar el m-a oprit.

– Lasă-mă pe mine, a zis el.

Și-a îndreptat mâinile spre fața mea și am observat câteva pete maronii pe ele.

– Nu, mulțumesc, mă descurc singură.

– În regulă.

Apoi a pășit în spate ușor. S-a dus spre fereastră și a deschis un geam. Mă chinuiam cu panglica, încercând din răsputeri s-o smulg, până ce ochii mi s-au umplut de lacrimi, căci Pauline mi-o fixase cu o meticulozitate de neînduplecat și fără o oglindă nu aș fi reușit s-o dau jos. Klimt s-a întors.

– Îți promit că n-o să te doară, m-a asigurat el. Acum lasă-mă pe mine să-ți scot panglica.

Era foarte atent cu zonele în care părul mi se încâlcise.

– Trebuie să o punem la loc corect, a spus când a terminat. Ai niște piepteni?

M-a surprins faptul că Klimt cunoștea atât bine accesoriile feminine, cum ar fi un pieptăn. Papa nu putea niciodată să-și amintească cum se numeau și le spunea „drăciile de păr“. M-am uitat la tata, dar el încă sforăia în spatele ziarului.

– Să merg să caut? am întrebat eu.

Am ieșit în hol. Nu era nimeni acolo. Am auzit-o pe mama în bucătărie, cântând o arie de Verdi. Am alergat pe scări, spre camera ei, și am deschis caseta de bijuterii. Înăuntru erau șiraguri de perle, o brățară cu diamante, un ceas de aur, cum de altfel erau și o mulțime de ace de păr și piepteni. Mama avea câțiva simpli, din carapace de broască țestoasă, pentru zilele obișnuite, și apoi mai erau cei mici, lucrați în email, pe care și-i cumpărase când fusese cu tata la Paris. Să îndrăznesc să-i împrumut? În mod convenabil pentru mine, am decis că lui tata i-ar plăcea portretul și mai mult când îi va vedea.

Înapoi în salon, m-am așezat iar pe scaun și l-am lăsat pe Klimt să-mi aranjeze părul. Când a terminat, s-a dat în spate ca să mă vadă și părea mulțumit.

– E mult mai bine acum, fiindcă linia maxilarului tău o să se vadă și mai clar.

Pentru mine asta nu avea nicio noimă. Mi se spusese întotdeauna că aveam maxilarul prea osos, deloc feminin. Mi s-a spus că ar trebui să-l ascund cu orice preț. De ce avea să insiste fix pe trăsătura mea cea mai urâtă? Am început să suspectez că desenul nu avea să fie așa cum speram.

– Vi se dă mult să desenați la școală? m-a întrebat el în timp ce lucra.

– Am avut un profesor de desen o perioadă, dar a plecat să-și facă stagiul militar și apoi nu au mai adus pe altcineva.

– Ție îți place să desenezi?

Aveam piciorul amorțit, iar la gât aproape că mi se pusese un cârcel, asta fiind singura explicație pentru răspunsul pe care i l-am dat apoi.

– Nu prea, mă plictisește.

Imediat după aceea m-am plesnit peste gură îngrozită, uitând complet că nu trebuia să mă mișc deloc. M-am uitat apoi la tata. Încă dormea, așa că nu mă auzise. Mă așteptam ca pictorul să îmi facă observații și să mă amenințe că le va spune părinților cât de nepoliticoasă fusesem. Dar spre surprinderea mea a pufnit în râs.

– Poate fiindcă tu iei totul prea ușor. Oamenii ca mine, care trebuie să muncească din greu ca să devină desenatori tehnici demni de luat în seamă, nu se plictisesc niciodată.

Îmi era teamă să mai deschid gura, de frică să nu iasă iarăși ceva obraznic.

– Ce anume ai desenat de a fost atât de plictisitor? m-a întrebat el.

– Mereu aceeași natură moartă. Două sticle, trei mere, un ciorchine de struguri.

– Să știi că poți să înveți o grămadă despre cantitate, lumină sau umbre atunci când desenezi sticle și mere. Sau struguri! Dar ei sunt prea complicați pentru începători.

Am sperat din tot sufletul să nu încheiem acest subiect.

– Atunci, ce vă învață la școală, dacă nu desen?

– Istorie, germană, matematică.

– Croitorie? m-a întrebat el, uitându-se la bluza mea.

– O dată pe săptămână.

– Spune-i profesoarei tale că ar trebui să faceți în fiecare zi, mi-a spus el râzând.

– Îi voi spune, domnule, i-am răspuns eu cât de politicos am putut.

Apoi o vreme am rămas tăcuți. Am auzit când ceasul a bătut a treia, a patra, apoi a cincea oară. M-am întrebat de ce portretul meu durase cel mai mult. În cele din urmă, a întors hârtia spre mine.

– Ce părere ai? m-a întrebat el.

Orgoliul meu, de copil de doisprezece ani, a suferit imediat o lovitură mortală, când m-am văzut astfel prin ochii artistului. Desenul îmi arăta doar capul și umerii. Și se vedea și maxilarul, care ieșea în evidență ca o formațiune stâncoasă dintr-un munte. Expresia gurii mele era sumbră și severă, ca a unui general. Ochii îmi străluceau de lumină ca razele soarelui. Cum de reușise asta doar cu cretă? Puținul corp care mi se vedea era aproape imperceptibil, doar conturul rotunjit al unei bluze albe și strălucirea abia sugerată, de culoarea piersicii, de dedesubt, care sugera pielea. Ignorase complet salonul, scaunul roșu, tapetul. Ca fundal, el doar frecase foaia cu podul palmei, dându-i o nuanță de culoarea caisei. M-am gândit că, dacă așa arăt eu, probabil sunt cea mai urâtă fată din întreaga Vienă.

– Îți place? a insistat el.

Chiar părea îngrijorat în legătură cu ce gândeam eu. Dar mă simțeam mult prea umilită ca să iau în considerare sentimentele lui. Doar educația foarte strictă m-a salvat:

– Cred că este minunat, am spus eu, dar el știa că mint.


Elizabeth Hickey s-a născut în Louisville, Kentucky, și a absolvit Masteratul în Arte la Universitatea Columbia. Debutul editorial cu Sărutul pictat (The Painted Kiss), roman dedicat lui Gustav Klimt, a entuziasmat criticii și cititorii, deopotrivă. Acestuia i-a urmat, în 2007, The Wayward Muse, o carte de ficțiune istorică dedicată lui Dante Gabriel Rossetti. În prezent locuiește în Portland, Oregon.

despre autor

citestema.ro

Citeşte-mă! Citeşte, mă!

scrie un comentariu