Editura Polirom vă oferă un fragment din Tatăl meu la izolare de Cristian Teodorescu, o poveste desprinsă din cartea-fenomen Medgidia, orașul de apoi. Un roman cu o imensă încărcătură emoţională, Tatăl meu la izolare spune o poveste de dragoste improbabilă, cu un destin inevitabil, marcată atât de sprijinul celor care au reușit să își depășească frica și să își păstreze bunătatea, cât și de trădări dureroase.
Tatăl meu la izolare de Cristian Teodorescu a apărut în colecția „Fiction Ltd.” a editurii Polirom și este disponibil pe www.polirom.ro și în librării.
Un orășel din Dobrogea, un inginer chimist, fost țărănist, care încearcă să se pună la adăpost de epurările comuniste, o fată frumoasă, casieră la Alimentara locală, fiica unui fost cârciumar, un stigmat de neșters în toiul obsedantului deceniu. Noul roman semnat de Cristian Teodorescu este o poveste desprinsă din cartea-fenomen Medgidia, orașul de apoi, care pune sub lupă viața unei mici comunități din cea mai neagră perioadă a comunismului românesc, când scara valorilor se inversase și oamenii își pierdeau munca de o viață, când închisorile terorii erau o amenințare constantă pentru cei care nu aveau originea și orientarea politică acceptate de regim. Și, în mijlocul haosului și nedreptății, o poveste de dragoste improbabilă, cu un destin inevitabil, marcată atât de sprijinul celor care au reușit să își depășească frica și să își păstreze bunătatea, cât și de trădări dureroase. Tatăl meu la izolare este un roman cu o imensă încărcătură emoțională și o perspectivă nouă asupra coliziunii micilor istorii cu istoria mare.
Cristian TEODORESCU s-a născut la Medgidia, în 1954. A absolvit Facultatea de Filologie, secția română-engleză, a Universității din București. A început să scrie proză de la 14 ani, pentru revista Vînătorul și pescarul sportiv. A debutat editorial în antologia Desant ’83 (Cartea Românească, 1983). În 1985 îi apare volumul de povestiri Maestrul de lumini, la Editura Cartea Românească (reeditat în 2005), urmat în 1988 de romanul Tainele inimei, la aceeași editură. În 1991 publică la Editura Alex Faust repovestit băieților mei, Petre și Matei, apoi Povestiri din lumea nouă (RAO, 1996), Îngerul de la benzinărie (povestiri, Paralela 45, 2002), Maestrul de lumini și alte povestiri (Curtea Veche, 2005) și romanele Medgidia, orașul de apoi (Cartea Românească, 2009; Polirom, 2012), Șoseaua Virtuții • Cartea Cîinelui (Cartea Românească, 2015; Polirom, 2019), Cartea pisicii (în colaborare cu Mardale, roman, Polirom, 2017) și București, marea speranță (Polirom, 2019). A primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1986), Premiul Academiei Române (1990), Premiul pentru proză scurtă (1997) și Premiul pentru roman ale Uniunii Scriitorilor (2010), precum și alte premii ale unor ziare și reviste. Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franța, Statele Unite, Muntenegru, Polonia și Ungaria.
FRAGMENT
„Pentru Gigi, acest Ion Pelteacu era primul mort din oraș pe care‑l conducea la cimitir. „În bătaie mi l‑au omorîîît, luuume!“, a țipat Dora cînd au ajuns la colț, către cei care coborau scările peronului gării. Să fi fost vreo 10‑15, veniți cu personalul de Constanța. Dintre toți, două femei s‑au apropiat de ei. „Marta și Lina“, i‑a șoptit Tanți. Marta nu știa nici ea, de patru ani, unde‑i era soțul. Bărbatul Linei fusese executat cu doi ani în urmă.
Căruțașul își mîna calul ținîndu‑și capul mai mult în pămînt, de parcă n‑ar fi auzit țipetele văduvei.
Pe trotuarul dinspre gară, doi bărbați în bluze cadrilate se țineau după cortegiu, observă Gigi, ceea ce îi stîrni presupunerea că luni, cel tîrziu marți, îl aștepta o discuție în doi cu securistul întreprinderii. Pînă la cimitir mai veniră lîngă ei șapte persoane, numărate de Gigi, printre care și Mitu cel slab de minte, pomanagiul orașului.
Pe la jumătatea dealului care ducea la cimitir, calul s‑a oprit. Căruțașul a sărit de pe capră și l‑a tras de căpăstru, fără să‑l înduplece. „Împingeți, bre, căruța, că ăsta nu mai vrea să tragă!“ Cei doi frați ai lui Pelteacu s‑au proptit mohorîți în obloanele căruței. Popa Picioruș spunea „Tatăl nostru“. Groparii, angajații raionului, îi așteptau la poarta cimitirului, cam în silă, cu un căruț negru, lunguieț, cu roți de fier. Popa s‑a uitat încruntat la ei, de i‑a făcut să se smerească.
Ardea soarele. În copacii din fundul cimitirului cîrîiau niște ciori. Dora s‑a dat jos din căruță, albă la față. Au luat‑o de subțiori frații el, să nu i se facă rău și să cadă. „Lăsați‑mă!“ S‑a întins după cruce și a luat‑o din nou în brațe.
Groparii au așezat coșciugul pe tăblia căruțului lor și s‑au tras mai încolo, să nu‑l încurce pe preot. Popa Picioruș și dascălul nădușiseră. Au început slujba. Popa se mai oprea și cerea apă, că i se usca gura, cu voia Domnului.
(…)
Lătratul furios al cățelei și țipetele Maicăi Lili, care încerca s‑o potolească, îl făcură să se repeadă la lucarnă. În curte mai era și un milițian la care Diana încerca să se repeadă. Milițianul își scosese pistolul. Maica Lili nu găsi altceva mai bun de făcut decît să se posteze între milițian și cățea. Trecătorii își vedeau de drum, cu capul în jos, de parcă ar fi fost surzi.
Gigi își adună hîrtiile de pe masă și le vîrî sub noptieră. Ceasul de la mînă arăta 7 și 18 minute! Cel de pe servantă era neîntors. Cărțile le puse pe servantă, în dreapta ceasului, apoi stinse lampadarul. Se tot gîndise la operațiunile astea pe care le execută calm, deși inima începuse să‑i bată din ce în ce mai iute. Își alesese și un loc unde să se ascundă în ipoteza unei vizite inopinate. Acolo unde acoperișul era atît de aproape de podea, că lumina becurilor lampadarului și ale veiozelor nu răzbătea. De mirosul fumului de țigară din încăpere n‑avea cum să scape, chiar dacă ziua ținea crăpată fereastra lucarnei, iar noaptea, larg deschisă.
Lătratul cățelei acoperea vorbele milițianului și ale Maicăi Lili. De‑abia cînd maică‑sa strigă: „Jos!“, imitîndu‑l pe domnul învățător, Diana se potoli. Cu urechea lipită de dușumea, auzi scîrțîitul ușii de la intrare și zgomotul pașilor milițianului încălțat în cizme cu blacheuri. „N‑am mai găsit chiriaș de cînd a plecat domnul Giosanu.“ Maica Lili vorbea atît de liniștită cît putea fi cineva care se adresează unui milițian. „Tovarășul Giosanu!“, o corectă cu o severitate oarecum evlavioasă milițianul. „Tovarășul Giosanu“, se supuse ea, „a primit locuință de serviciu în centru, că n‑ar fi plecat. Îi plăcea la curte“. „Și matane zici că ești văduvă, recapitulă milițianul. Și că nu știi unde află numitul Theodorescu.“ „Dacă nu‑mi scrie…“ „E viclean“, rosti milițianul. „Crede el că ne scapă!“ „Da’ ce‑a făcut?“ Maica Lili mințea cu pricepere. „Pe dracu: e cu țărăniștii!“ Și, bănuitor: „Ce, nu știai?! De tăinuire ai auzit că se pedepsește cu închisoarea?“. „Eu sînt pensionară!“, se apără Maica Lili. „Știm noi cum e cu pensionarii!“, se lăudă milițianul. Îi auzi cum treceau dintr‑o cameră în alta. „Ieși cu mîinile sus!“, striga din cînd în cînd, preventiv, omul noilor legi. Gigi regretă că‑și aruncase pistolul, deși nu prea vedea la ce i‑ar fi folosit. Doar să‑și tragă un glonț în cap. După aia însă, Maica Lili ar fi încurcat‑o și mai rău. Conveniseră că, dacă ar fi fost prins, ea să declare că nu știa că se ascunsese în pod, că l‑ar fi îndemnat să se predea. După zgomotul pe care‑l făcea în camera care dădea în pod, milițianul inspectă șifonierul, după care, răsuflînd greu și pufnind, se uită pe sub pat. Acum era acum, dacă ridica ochii și vedea scara lipită de tavan! „Să dai cu mătura sub pat, că‑s căcăreze de șobolani!“
Milițianul alese masa din bucătărie ca să‑și scrie procesul‑verbal. „O să te raportez că n‑ai chiriași!“, o amenință. „Pot eu să‑i aduc cu sila?!“ „O să‑ți instalăm niște tovarăși, să nu stea casa goală!“ Cînd să iasă, milițianul o sfătui: „Dacă numitul ia legătura cu matane…“. Gigi nu mai auzi restul. Ajunseseră afară și cățeaua reîncepuse să latre.
Se înțepenise între tavan și dușumea. De‑abia acum îl luă frica. Năduși. Răsuflă de mai multe ori adînc, cu capul într‑o parte. Apoi își relaxă mușchii de pe spinare, își supse burta și se trase încet la lărgime, cu o mînă lipită de dușumea. Dădu cu capul de o grindă. De durere îl înjură pe milițian, în timp ce se răsucea să iasă de acolo. Cînd se ridică în picioare, transpiră din nou apucat de o furie neputincioasă. Ce țară! Era la mîna oricărui împuțit îmbrăcat în uniformă! Partea bună totuși era că milițianul avea să raporteze că la adresa de pe Calea Rahovei nu găsise pe nimeni. Numai că, dacă idiotul se ținea de promisiunea cu tovarășii chiriași, el nu mai putea sta în ascunzătoarea din pod. Și el credea că timpul trecea în favoarea lui, că imbecilii se vor plictisi să‑l caute și că în dreptul numelui său de pe lista lor cu țărăniști vor scrie dispărut și cu asta, basta! Ca să nu fie silit să admită că nu erau chiar imbecili, hotărî că rușii, cu NKVD‑ul lor, îi învățau ce să facă!
Seara o întrebă pe Maica Lili ce‑i spusese milițianul cînd ieșiseră din casă. Se uită la el încruntată. „Dacă numitul ia legătura cu matane…“, încercă s‑o ajute. Maica Lili ridică din umeri neajutorată: „Nu mai țin minte!“. ”
Credit foto scriitor: Mircea Restea
scrie un comentariu