Fragment din romanul „un nor în formă de cămilă” de Alina Nelega, apărut la Editura Polirom

„un nor în formă de cămilă” de Alina Nelega a apărut recent în colecţia „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom. Romanul a fost publicat şi în ediţie digitală.

„un nor în formă de cămilă rescrie tragedia din Hamlet, recompunînd istoria tulburată a unei familii pentru care teatrul este singurul acasă. O tensionată înfruntare a orgoliilor, singurătăților și obsesiilor, în care fiecare dintre protagoniști încearcă să afle cine este cu adevărat, dincolo de iluziile care se creează în ambianța scenei. Relatate – pînă la un punct – din perspectiva mamei, regizoare trecută de prima tinerețe, fascinată de «jocul cu vorbele» și animată de o patetică luciditate, situațiile din piesa lui Shakespeare dobîndesc rezolvări și semnificații noi, într-o narațiune surprinzătoare, al cărei ritm alert te ține prizonier de la început pînă la sfîrșit.” (Carmen Mușat)

„Ce e cititul în nori dacă nu jocul liber al fanteziei, semnul imaginației puse la lucru? Alina Nelega ne introduce cu titlul romanului în fabulația de gradul doi cînd confruntă una din piesele de căpătîi ale teatrului cu ipoteza răsturnată a nebuniei personajului. Nu, fiul nu joacă nebunia, ci e bolnav, iar mama, care îl cunoaște dincolo de masca socială, se scufundă împreună cu el în purgatoriul suferinței psihice. Născut din stăpînirea mecanismelor dramaturgiei și din fidelitatea Alinei Nelega pentru scenă, romanul explorează în cercuri concentrice ficțiunea autonomă, edificată pe referințe la lumea teatrală autohtonă.” (Oana Cristea Grigorescu)

Alina Nelega este romancieră și autoare dramatică. Piesele sale de teatru sînt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, „Autor European” la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Tîrgu-Mureș. În 2020 i se decernează premiul pentru proză al revistei Observator Cultural pentru romanul ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat (Polirom, 2019).

---

FRAGMENT

„Frica mea m‑a condus la cabinetul particular al domnului profesor, mi‑am croit drum printre pacienţii care aşteptau în anticamera întunecoasă şi mirosind a urină şi a ţigări stătute, în care televizorul mergea pe un canal de ştiri, presărate cu reclame. Niciunul nu îndrăzneşte să se revolte când intru în cabinetul lui, doar o femeie care stă foarte aproape de uşă, ca la cozile alea din vremea comunismului, la care te înghesuiai în faţă să nu scapi cumva bucata de salam cu zgârciuri, încearcă să‑mi bareze calea: domnul profesor n‑a venit încă. Împing uşa fără să bat, iar ea se dă la o parte, umilă. Nu îndrăzneşte să intre fără chemare. Secretara‑asistentă, micuţă şi supusă, e ocupată să golească scrumiera în care Zaharagiu îşi stinge ţigara, căci e acolo de ceva vreme, a intrat nevăzut pe uşa din spate, ca actorii la scenă înainte de primirea publicului. Nici măcar nu mimez o scuză, mă aşez neinvitată pe un scaun lângă biroul lui, minuscul ca o masă de şcolar, poate mă scoate afară, aş vrea puţină dramă, recunosc, mi‑ar plăcea să uzeze de autoritatea lui şi să mă poftească să‑mi aştept rândul, să mă trateze ca pe oricare alt pacient, dar nu‑i tre­buie nici trei secunde să‑şi dea seama de unde mă cunoaşte şi cine sunt. Puteai să dai un telefon, mormăie el bonom, veneam eu la tine, nu voiam să vă deran­jez, domnule profesor, spun, fiindcă ştiu că îi place să i se spună aşa, nu „domnule doctor“, nu, doctori sunt deja destui. Ce profesor, dragă, zice măgulit fără voia lui, doar nu ne ştim de ieri, de azi? Care‑i baiul, eşti în menopauză, ai depresii, crize de anxietate? Ia şi tu nişte sunătoare – pune‑i dragă şi doamnei regi­zoare o cafea, da’ scurtă, că mă aşteaptă ăia afară de o oră şi trebuie să plec că am nişte primariate pe rol. Mai bine vin altă dată, spun, intruziunea în inti­mitatea mea încercănată mă intimidează. Dar lasă, să aştepte, fără mine tot nu pot începe, se relaxează el şi, îndepărtându‑se de birou, îşi încrucişează picioa­rele cu gleznele goale, fine, ieşindu‑i din pantofii de velur El Naturalista. Sper că ai grijă de viaţa ta sexuală, Claudiu nu te neglijează, nu? ricanează el superior, ştie tot ce se poate şti despre femei, un fante care se apropie periculos de şaptezeci de ani, proaspăt divorţat de una cu douăzeci de ani mai tânără ca el şi încurcat recent cu o rezidentă mult mai tânără. Îmi întinde cafeaua adusă de secretara nurlie. Pe înche­ietura mâinii poartă o brăţară de aţă împletită, colo­rată, şi una mai groasă, de piele scumpă. Refuz cafeaua, mă ridic. Mai bine plec şi vorbim altă dată. I‑am atras totuşi atenţia, mă priveşte profesional. Ce‑i cu ambi­valenţa asta? Stai jos şi spune‑mi de ce eşti aici. Sunt obosită şi tot corpul îmi vibrează de parc‑aş fi înghi­ţit un cablu electric. Sunt prea extenuată ca să mai gândesc, aproape imediat ce mă hotărăsc să plec mă decid să rămân, n‑o să‑l las să mă umilească defini­tiv, vreau să vorbesc, dar dinţii stau să‑mi cadă din alveole şi mă tem că, dacă mai deschid o dată gura, îi pierd pe masa lui acoperită de mapa ieftină, de plastic, imprimată cu harta lumii. Cuvintele n‑o să iasă singure, aşa că, într‑o încercare disperată de a‑mi ordona gândurile, îmi scot pe rând tot ce am în geanta roşie cu lănţişor şi pafta Dolce & Gabbana, aranjez obiectele în poală, un etui de ochelari cu magnet, un pachet de ţigări şi bricheta mea Zippo pe care mi‑ai dat‑o anul trecut de Crăciun, un stick şi stiloul meu Montblanc, un pachet de batiste de hârtie par­fumate cu aloe şi muşeţel, telefonul şi două chitanţe de la salubritate, portmoneul, buletinul şi, înainte de a‑mi scoate cardurile, se produce un declic, îl aud clar în minte, ca şi cum cineva mi‑ar fi aprins lumina în cap şi îmi dau seama ce fac. El mă scrutează în continuare, tace. Încercam să… ăăăă… găsesc ceva… bâigui, în timp ce arunc în geanta care a redevenit familiară toate obiectele alea, de‑a valma. Ca şi ele, cuvintele vin tot alandala, dar, treptat, ritualul cu obiectele mă ajută să‑mi recapăt cumpătul. Sunt în cabinetul lui Zaharagiu, am venit să‑i cer ajutorul, e vorba despre fiul meu, e ora cinci după‑amiaza şi transpir din greu, afară e vară, e foarte cald şi el nu are aer condiţionat, văd maşinile parcate dezordonat pe ambele părţi ale străzii, iar prin fereastra întredes­chisă, Mercedesul lui albastru‑cobalt, de o sută de mii de euro, care ocupă toată aleea dintre blocuri. Zgomotul intră în valuri: motoare în ralanti, oameni care s‑au oprit să schimbe o vorbă şi copii care trec în viteză cu bicicleta pe trotuarul îngust, apostrofaţi de pietoni.

Căutam scrisoarea de externare de la ultima lui ieşire din spital, spun, mi‑am recăpătat curajul, încerc să dau sens prezenţei mele acolo, când eu însămi mă îndoiesc că ea are vreun sens. Mă întreabă ce s‑a întâmplat, iar eu sunt blocată în faţa faptelor, încerc să fiu rece, lapidară, să livrez informaţiile pe care le aşteaptă, dar nu pot vorbi aşa, brusc, despre asta, e un loc sacru, întunecat şi misterios, în care ghiujul ăsta bătrân, bunicul ăsta ciufut, psihologul ăsta răs­popit, cu diagnosticele lui nediferenţiate, chiar n‑are ce căuta.”

Puteţi cumpăra cartea de la: