citestema.ro şi Editura Humanitas vă oferă un fragment în premieră din romanul Turnul focului, de Cătălin Dorian Florescu, apărut recent în traducerea Marianei Bărbulescu.
Cel mai recent roman, „Turnul focului“ („Der Feuerturm“, 2022), surprinde povestea familiei Stoica din București, pompieri din tată-n fiu, începând de la finalul seculului al XIX-lea până în 1989. Un reper principal al cărții și în istoria familiei este Turnul focului – actualul Foișor de foc –, un loc devenit un laitomotiv al libertății și al vremurilor în care Bucureștiul era un oraș primitor cu oamenii. Cu ajutorul personajelor sale, autorul realizează un tablou pitoresc al Bucureștiului la început de secol XX, în perioada interbelică și surprinde schimbarea drastică prin care trec orașul și oamenii deopotrivă după instalarea comunismului.
Cătălin Dorian Florescu este unul dintre cei mai importanți autori elvețieni de origine română, iar cărțile sale au fost foarte bine primite de critica literară și de cititorii din spațiul german și din România. În cel mai nou roman al său, „Turnul focului”, „Cătălin Dorian Florescu transformă Foișorul de Foc într-un element scenografic. Acest truc regizoral îi permite naratorului să povestească la persoana întâi o parte semnificativă din istoria României.“ — THÜRINGER ALLGEMEINE
CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU (n. 1967, Timişoara) trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, specializându-se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber-profesionist. A publicat romanele Wunderzeit (Vremea minunilor, 2001), Der kurze Weg nach Hause (Scurtul drum spre casă, 2002), Der blinde Masseur (Maseurul orb, 2006), Zaira (2008), Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească, 2011) și Der Mann, der das Glück Bringt (Bărbatul care aduce fericirea, 2016), apariții care s-au bucurat de o primire entuziastă în Elveția, Austria și Germania. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi. Semnează periodic articole și eseuri în presa de limbă germană.
FRAGMENT
Capitolul 1
Legenda bărbatului care voia să vestească primejdii
PĂDUREA CUPRINDEA MICUL ORAȘ CA ÎNTR-UN pumn. C-o fi fost mâna Domnului sau a diavolului, prea bine nu știa nimeni. Când oamenii locului aveau iarăși îndoieli, mai făceau o biserică din lemnul pădurii, care le sprijinea credința cu generozitate. O împodobeau cu icoane, o sfințeau și, pentru o vreme, se simțeau ocrotiți.
Era lemn de stejar, tare și rezistent, din care era făcut aproape tot: palisadele fortăreței care trona pe un platou, deasupra râului Dâmbovița, pavajul de pe Ulița Mare, singurul drum care merita un astfel de nume, șindrila de pe acoperișurile caselor modeste, la cei care își puteau permite – altminteri ajungea și stuful –, leagănele nou-născuților și sicriele morților.
Piatra era o raritate, numai o mână de biserici și mănăstiri, închisoarea și palatul voievodal erau făcute din așa ceva. Noroiul de pe ulițe și drumuri era vâscos și adânc, se zicea că trăsurile s-ar putea scufunda în el pe de-a-ntregul și oamenii sperau că, odată cu ele, aveau să fie înghițiți și proprietarii lor, boierii, care trăiau de pe urma poporului; sau armata turcilor, dacă iar apărea aici, cum se mai întâmplase și cu numai câteva zeci de ani în urmă. Pe atunci ea asediase orașul, care nu mai merita să fie numit astfel, și îi dăduse foc. Fusese prima dintr-un șir lung de catastrofe care aveau să se tot repete sute de ani și în care diavolul a ieșit mereu învingător.
Nu puteai ști sigur niciodată ce venea din pădure. De aceea, negustorii și meșteșugarii din bazar, țăranii și preoții, străjerii de pe zidurile fortăreței, boierii, copiii gălăgioși care se scăldau în râu și femeile care își spălau rufele acolo, toți trăgeau mereu cu ochiul spre ea, puțin îngrijorați. Pădurea îi hrănea, îi încălzea și le dădea material pentru leagăn, pat și coșciug; pentru unelte, căruțe și cruci cu care se marcau hotarele vieții. În schimb, la marginea orașului erau cruci de piatră.
Din loc în loc, pădurea se lipea de grădinile de zarzavat și de vița-de-vie din zonele mărginașe, dăruind umbră și răcoare; apoi se retrăgea și făcea loc lanurilor de grâu și pășunilor. Stejarii erau atât de deși, pădurea se întindea atât de neînchipuit de departe – aproape până în Moldova, până la poalele Carpaților și până pe malul Dunării –, drumurile care să intre și apoi să iasă iarăși din ea erau atât de puține, încât acolo te puteai ascunde bine și simți aproape în siguranță.
Bineînțeles că ea îngusta orizontul la câteva sute de picioare. Dar cine mai voia să știe ce e dincolo de orizont? Din când în când, aflai din înștiințări venite de la curtea domnească sau prindeai din zbor, la cârciumă, câteva vorbe spuse de un negustor care voia doar să se îmbete repede, înainte să plece mai departe, spre locuri mai importante, la Constantinopol, sau dincolo de Carpați, în Transilvania.
Dar asta era suficient. Lumea era un luminiș dintr-o pădure nemăsurat de mare, viața, un fir de iarbă din acel luminiș și putea fi oricând călcată în picioare. Nu era nevoie să știi mai mult. Turcii veniseră deja o dată, la fel și tătarii și tot mereu trupe de mercenari care tâlhăreau – ei sigur nu uitaseră drumul încoace.
Nu copacii îi puteau opri să se întoarcă, și nici râul care primăvara inunda terenurile mai joase. Pe lângă pământ negru, roditor, el lăsa în urmă și multe mlaștini și iazuri. Nici ele nu erau un zid de apărare împotriva ienicerilor, kapikuliilor și spahiilor sultanului.
Diavolul găsea mereu o cale. Oricâte biserici se construiau, oricâte icoane erau sărutate, el era foarte viclean. Ședea deoparte și aștepta.
ÎN 1592, VREMURILE BUNE DURAU DEJA DE PREA mult timp ca să nu începi să devii neîncrezător. Doar cei cu adevărat bătrâni, cei uitați de moarte, își mai puteau aduce aminte de ultima mare foamete; restul, cel mult de ciumă, care făcuse ravagii pe aici cu aproape douăzeci de ani mai devreme. Iar douăzeci de ani însemnau deja jumătate de viață.
Târgul crescuse în jurul fortăreței și de-a lungul Uliței Mari, care se întindea de la poarta de răsărit și până la hotarul din nord-est al așezării, unde se afla o mică biserică de lemn. De jur împrejurul ei trăiau olari, vărari, fierari și, ceva mai la sud, erau ulițele șelarilor, cojocarilor, cazangiilor, ale celor care făceau lămpi și ale bărbierilor.
Într-un oraș fără medici, cei din urmă erau răspunzători de mult mai multe, nu doar de bărbile locuitorilor. Scoteau dinți cu abcese, amputau mădulare necrozate sau provocau sângerări. Dacă vel-vornicul, judecătorul, avea nevoie de un gâde, bărbierul devenea atunci și călău. Tăia nasuri, capete, mâini – la urma urmei, el știa cum să treci un instrument ascuțit prin trupul cuiva.
Nu era un oraș frumos: două mănăstiri pe dealurile de pe celălalt mal al râului, plăcute ochiului, și câteva case boierești în vestul curții domnești. În rest, case îngrijite, dar modeste, ale negustorilor și meșteșugarilor și, pe măsură ce te îndepărtai de curtea domnească și de fortăreață, bordeie chircite, din lut și paie, care erau adesea adânc îngropate în pământ, ca și cum ar fi vrut să se ascundă, rușinate. Nu era un oraș frumos, dar era viu. Mult norod umbla printre dughenele bazarului unde rușii vindeau piei și blănuri; sârbii, împletituri de nuiele, topoare și cuțite; grecii, ierburi de leac și măsline; armenii, stofe și covoare și țăranii români, vin, miere și oi.
Anul începuse bine, iarna nu fusese prea aspră, animalele costelive supraviețuiseră și, până atunci, nici râul nu ieșise prea mult din albie. Mai era nevoie de niște rugăciuni, ca să nu vină prea mare uscăciune peste vară, potop în timpul toamnei și luni în șir de îngheț iarna. Să meargă bine treburile, poate chiar mai bine decât în anul care trecuse, și mai bine decât cele ale vecinului.
Probabil că va fi botezat încă un fiu și măritată o fiică, cu speranța că va fi destulă zestre; se va mai meșteri la casă și se va merge iarăși fuga la biserică pentru vreun sfânt, din cauza vreunei boli, a unei morți. Dar dacă totuși veneau furtunile și ulițele se preschimbau în lunecușuri noroioase, dacă vântul înghețat de răsărit șuiera prin grădini, oamenii aveau să stea în casă sau la cârciumă și să aștepte. La sfârșitul anului, vor trebui să meargă iarăși la biserică, de data asta pentru o sfântă naștere. Atunci însemna că anul a trecut cu bine, că au supraviețuit și totul pornea de la capăt.
scrie un comentariu