Volumul Dragostea. 12 povestiri (Humanitas Fiction, 2023) conține o selecție tematică reprezentativă, acoperind aproape întreaga perioadă creatoare a lui Cehov. Cartea a apărut recent în colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din limba rusă de Adriana Liciu.
Cehov se dovedește, cu inefabilul său amestec de luciditate tristă și umor lipsit de sarcasm, un maestru al nuanțelor și subtilităților dulci-amare ale sufletului, fără a scrie propriu-zis proză psihologică sau de idei. Cele 12 povestiri ale acestui volum sunt tot atâtea fațete ale dragostei și, totodată, o serie de portrete: el și ea, eroi ai unor iubiri imposibile, sau tardive, sau distructive, sau mai presus de orice, sau resemnate, sau absurde, sau respinse, dramatice sau comice. El și ea în și în afara iubirii.
Pentru Cehov, dragostea adevărată e departe de a fi ideală și lipsită de contradicții, deși inevitabil idealizează. În mod esențial, ea se întemeiază pe o comuniune – fie și iluzorie, în cazul celor amăgiți – de simțire și valori, pe sinceritate, constanță și devotament. Scriitorul are un ochi ager și infailibil pentru diferitele ipostaze ale iubirii – de la dragostea împărtășită la cea disprețuită, la neputința sau lipsa curajului de a iubi, la dragostea frustrată ori care nu rezistă încercărilor vieții, dar și la dragostea platonică, admiratoare – și pentru diferitele surogate ale iubirii – simpla atracție fizică, senzualitatea rece, mila, condescendența, rutina, nevoia egoistă de a plăcea, de siguranță ori statut. Nimic din ceea ce e omenesc nu scapă observației sale chirurgicale, și totuși profund înțelegătoare. În cele din urmă, în spiritul lui umanist, dragostea între un bărbat și o femeie este legată de un caracter bun și de credința în artă, știință ori în profesie – cu alte cuvinte, în latura nobilă a naturii umane.
„Cehov are o manieră aparte, ca la impresioniști. Vezi că pictorul aruncă tușele de culoare la întâmplare și crezi că nu există nici un fel de legătură între aceste pete cromatice, dar este de ajuns să te îndepărtezi cu câțiva pași de șevalet, pentru a avea o impresie a întregului: în față îți apare un tablou al naturii, viu colorat și plin de farmec.“ – Lev Tolstoi
„Am citit Doamna [cu cățelul] dumitale. Știi ce faci dumneata? Ucizi realismul. Și ai să-l dai gata curând – de tot și pentru multă vreme. […] Mai departe decât dumneata nimeni nu poate merge pe această cărare, nimeni nu se pricepe să scrie atât de simplu despre lucruri atât de simple, cum te pricepi dumneata.“ – Maxim Gorki, într-o scrisoare din ianuarie 1900 către Cehov
„Intelectualul lui Cehov îmbină cea mai profundă decență de care e în stare omul cu o incapacitate aproape ridicolă de a-și pune idealurile și principiile în practică; un om devotat frumuseții morale, bunăstării poporului său, bunăstării universului, dar incapabil să facă ceva util în viața sa privată […], nefericit în dragoste, ineficient fără speranță în toate – un om bun, care nu poate face bine. Acesta e personajul care trece – sub masca doctorului, a studentului, a profesorului de țară, a multor altor profesii – prin toate povestirile lui Cehov. […] Vă recomand cu căldură să luați cât mai des cărțile lui Cehov și să vă lăsați purtați de visuri citindu-le, așa cum sunt menite să fie citite.“ – Vladimir Nabokov, „Despre Cehov“, 1981
Verocika – fragment
Ivan Alekseevici Ognev ține minte cum, în seara aceea de august, a deschis cu zgomot uşa de sticlă şi a ieşit pe terasă. Avea pe el o pelerină uşoară şi purta o pălărie de pai cu boruri mari, chiar aceea care acum zace împreună cu botforii sub pat, în praf. Într-o mână ţinea o legătură mare de cărţi şi de caiete, în cealaltă un toiag gros şi noduros.
În spatele uşii, luminându-i calea cu o lampă, stătea, îmbrăcat cu un sacou de pichet alb ca neaua, stăpânul casei, Kuzneţov, un bătrân chel cu o barbă lungă şi căruntă. Zâmbea blând şi dădea din cap.
— Rămâi cu bine, bătrâne! i-a strigat Ognev.
Kuzneţov a pus lampa pe o măsuţă şi a ieşit pe terasă. Două umbre lungi şi înguste au coborât treptele spre răzoarele cu flori, s-au legănat şi şi-au înfipt capetele în trunchiurile teilor.
— Rămâi cu bine şi încă o dată mulţumesc, dragul meu! Îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă, pentru cuvintele calde, pentru dragostea pe care mi-ai arătat-o… Niciodată, în vecii vecilor, n-o să-ţi uit ospitalitatea. Şi dumneata, şi fiica dumitale sunteţi buni, şi toți aici sunt buni, veseli, primitori… Oameni aşa de minunați, că nici n-am cuvinte!
Din pricina preaplinului de simţăminte şi sub efectul lichiorului tocmai băut, Ognev vorbea cu o voce cântată, de seminarist, şi era atât de emoţionat, încât îşi exprima sentimentele nu atât prin cuvinte, cât clipind şi strângând din umeri. Kuzneţov, băut și el şi emoţionat, s-a întins spre tânărul oaspete și s-a sărutat cu el.
— M-am ataşat de voi ca un cățeluș! a mai spus Ognev. Aproape n-a fost zi să nu dau pe la voi, de vreo zece ori am rămas şi peste noapte, iar de cât lichior am băut mi-e şi frică să-mi amintesc. Dar principalul lucru pentru care-ţi mulţumesc, Gavriil Petrovici, este sprijinul, ajutorul dumitale. Fără dumneata, mă găsea octombrie aici cu statistica mea. Aşa am să şi scriu în prefaţă: socot o datorie să-mi exprim recunoştinţa faţă de preşedintele consiliului zemstvei din județul N., domnul Kuzneţov, pentru amabilul său sprijin. Statistica are un viitor strălucit! Cea mai adâncă plecăciune Verei Gavrilovna, iar doctorilor, celor doi care s-au ocupat de anchete şi secretarului dumitale transmite-le că nu le voi uita niciodată ajutorul. Și acum, bătrâne, să ne îmbrăţişăm şi să ne dăm ultima sărutare!
Moleşit, Ognev s-a mai sărutat o dată cu bătrânul, apoi a luat-o în jos pe scări. Pe ultima treaptă s-a întors şi a întrebat:
— Ne-om mai vedea vreodată?
— Dumnezeu ştie! a răspuns bătrânul. Probabil, niciodată!
— Da, aşa-i! Dumneata nu vii la Piter pentru nimic în lume, iar eu slabă nădejde să mai nimeresc vreodată în județul ăsta! Ei, rămâi cu bine!
— Să-ţi fi lăsat cărţile aici! a strigat în urma lui Kuzneţov. Ce-ţi trebuie să cari asemenea greutate? Ţi le-aş fi trimis mâine cu un servitor.
Dar Ognev nu mai asculta, se îndepărta repede de casă. În sufletul lui uşor încălzit de lichior era şi vesel, şi cald, şi trist… Mergea şi se gândea ce des ţi se întâmplă în viaţă să întâlneşti oameni cumsecade şi ce păcat că din întâlnirile astea nu rămâne nimic în afară de amintiri. Aşa cum îţi apar pentru o clipă nişte cocori la orizont şi o adiere de vânt le aduce ţipătul tânguitor şi exaltat, iar peste o clipă, oricât de avid te-ai uita în zarea albastră, nu mai vezi nici un punct şi nu mai auzi nici un sunet, tot aşa îţi trec prin viaţă şi oameni cu chipurile şi vorbele lor şi se cufundă în trecutul tău fără să lase în urmă altceva decât urme infime de amintire. Stând de la începutul primăverii în județul N. şi vizitându-i mai în fiecare zi pe primitorii Kuzneţovi, Ivan Alekseici ajunsese să se simtă ca unul de-al casei şi cu bătrânul, şi cu fiica acestuia, şi cu servitorii, studiase până în cel mai mic amănunt toată casa, terasa plăcută, meandrele aleilor, felul cum se profilau copacii deasupra bucătăriei şi a băii; dar, de cum avea să iasă pe portiţă, toate acestea aveau să se transforme în amintire și să-şi piardă pentru el, pentru totdeauna, adevărata semnificație, iar peste vreun an-doi, toate aceste chipuri dragi aveau să pălească în mintea lui până la nivelul plăsmuirilor şi roadelor fanteziei.
„Nimic nu-i mai de preţ în viaţă decât oamenii!“ se gândea Ognev înduioşat, păşind pe alee spre portiţă. „Nimic!“
În grădină era linişte şi cald. Mirosea a rezedă, a tabac şi a heliotrop, care nu apucaseră să se ofilească pe răzoare. Între tufişuri şi trunchiurile copacilor nu era decât o ceaţă subţire, diafană, impregnată de lumina lunii şi, ceea ce i-a rămas mult timp lui Ognev în memorie, vălătuci de ceaţă treceau ca niște năluci, unul după altul, încet, dar perceptibili ochiului, de-a latul aleii. Luna stătea sus-sus deasupra grădinii, iar mai jos, pe undeva la răsărit, pluteau pete străvezii de ceaţă. Părea că întreg universul era format doar din siluete negre şi umbre albe rătăcitoare, iar Ognev care, poate pentru prima oară în viaţă, admira ceaţa într-o seară de august cu lună se gândea că ceea ce vede nu e natură, ci un decor la care nişte pirotehnişti nepricepuţi, vrând să lumineze grădina cu un foc bengal alb, se instalaseră pe sub tufişuri şi, odată cu lumina, dăduseră drumul în aer şi unui fum alb.
Când Ognev s-a apropiat de portiţă, de gardul scund al grădinii s-a desprins o umbră întunecată şi i-a venit în întâmpinare.
— Vera Gavrilovna! s-a bucurat el. Dumneata aici? Te-am tot căutat, am vrut să-mi iau rămas-bun… Rămâi cu bine, plec!
— Aşa devreme? Doar nu-i nici unsprezece!
— A, nu, e timpul! Am de mers cinci verste şi mai trebuie să-mi fac şi bagajul. Mâine trebuie să mă scol devreme…
În faţa lui Ognev stătea fiica lui Kuzneţov, o fată de douăzeci şi unu de ani, de obicei tristă, îmbrăcată neglijent şi interesantă. Fetele care visează mult şi, cât e ziua de lungă, lenevesc citind culcate tot ce le cade în mână, care se plictisesc și sunt adesea triste, se îmbracă de regulă neglijent. Acelora dintre ele cărora natura le-a dăruit bun-gust şi simţul frumosului, această uşoară neglijenţă le dă un farmec aparte. Cel puţin Ognev, amintindu-şi-o după aceea pe drăguţa Verocika, nu şi-o putea imagina fără o bluză largă care făcea nişte cute adânci în talie, rămânând totuşi lălâie în jurul corpului, fără cârlionţul care-i scăpa pe frunte din pieptănătura înaltă şi fără şalul roşu tricotat, cu ciucurei pe margini, care seara îi atârna abătut pe un umăr, ca un steag când nu bate vântul, iar ziua, făcut ghemotoc, stătea aruncat în antreu alături de căciulile bărbaţilor sau pe lada din sufragerie, unde pe el dormea fără jenă o pisică bătrână. Din şalul acela şi din cutele bluzei părea că vine o adiere de lene neîngrădită, un aer domestic, de blândeţe. Poate fiindcă o plăcea pe Vera, Ognev ştia să găsească în orice năsturaş şi în orice volănaş ceva cald, plăcut, naiv, acel ceva bun şi poetic de care sunt lipsite femeile nesincere şi reci, fără simţul frumosului.
Verocika era bine făcută, avea un profil regulat şi un păr frumos, creţ. Lui Ognev, care nu văzuse multe femei în viaţa lui, i se părea o frumuseţe.
— Plec! a spus el luându-şi rămas-bun de la ea lângă portiţă. Mulţumesc pentru tot!
A început, cu acelaşi glas cântat de seminarist cu care vorbise cu bătrânul, clipind tot aşa din ochi şi strângând din umeri, să-i mulţumească Verei pentru ospitalitate, răsfăţ şi prietenie.
— I-am scris maică-mii în fiecare scrisoare despre dumneata, a spus el. Dac-ar fi toată lumea aşa ca dumneata şi ca tătuţul dumitale, nu viaţă ar fi pe lume, ci rai. Numai oameni minunaţi aveţi aici, simpli, inimoşi, deschişi.
— Unde te duci acum? a întrebat Vera.
— Acum mă duc la mama, în Oriol, stau la ea vreo două săptămâni, iar de-acolo – la Piter, la lucru.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă? Toată iarna o să stau să lucrez, iar la primăvară strâng iar material pe undeva prin vreun județ. Ei, îţi doresc fericire, să trăieşti o sută de ani… păstrează-mi o amintire bună! N-o să ne mai vedem.
Aplecându-se, Ognev i-a sărutat mâna Verocikăi. Apoi, în tăcerea emoţionată care se lăsase, şi-a îndreptat pelerina, şi-a potrivit mai bine mâna pe legătura cu cărţi şi, după o scurtă tăcere, a spus:
— Ce ceaţă s-a lăsat!
— Da. N-ai uitat nimic la noi?
— Păi ce? Nimic, cred…
Câteva clipe, Ognev a rămas tăcut, pe urmă s-a întors cu o mişcare stângace spre portiţă şi a ieşit din grădină.
— Stai puţin, te conduc până la pădurea noastră, a spus Vera şi a ieşit după el.
Au mers pe drum. Copacii nu mai închideau zarea şi se vedea cerul până departe. Părea că, acoperită cu un văl, întreaga natură se ascunde după un uşor fum străveziu, mat, prin care, veselă, îi răzbate frumuseţea; ceaţa, pe alocuri mai densă şi mai albă, se lăsa pe lângă căpiţe şi tufe sau rătăcea, vălătuci-vălătuci, peste drum şi se aduna pe jos, străduindu-se parcă să nu împiedice privirea largă. Prin fumul uşor se vedea tot drumul până la pădure, cu şanţurile întunecate de pe margini şi cu tufele lor mărunte care puneau stavilă vălătucilor de ceaţă. La jumătate de verstă de portiţă se zărea, neguroasă, marginea pădurii lui Kuzneţov.
„De ce-o fi venit după mine? Acum o să trebuiască s-o conduc înapoi!“ s-a gândit Ognev, dar, uitându-se la profilul Verei, a zâmbit tandru şi a spus:
— Nici nu-mi vine să plec pe vremea asta aşa de frumoasă! E o adevărată seară romantică, cu lună, cu linişte şi cu toate cele cuvenite. Ştii ceva, Vera Gavrilovna? Trăiesc pe lume de douăzeci şi nouă de ani, dar n-am avut nici o idilă, niciodată. Nici o poveste romantică toată viaţa, aşa încât ştiu de randevuuri, de alei, de suspine şi săruturi doar din auzite. Nu e normal! În oraş, când stau la mine-n odaie, nu-mi dau seama de golul ăsta, dar aici, la aer curat, îl simt din plin… Parcă mi-e și necaz!
— Dar de ce eşti aşa?
— Nu ştiu. Probabil n-am avut niciodată timp, dar poate nu mi s-a întâmplat să întâlnesc nişte femei care… În general, cunosc puţină lume şi nu mă duc nicăieri.
Vreo trei sute de paşi cei doi tineri i-au făcut în tăcere. Ognev arunca câte o privire spre capul descoperit şi şalul Verocikăi şi, una după alta, în sufletul lui reînviau zilele primăverii şi verii trăite acolo; fusese vremea când, departe de camera lui cenuşie de hotel din Petersburg, bucurându-se de afecţiunea unor oameni cumsecade, de natură şi de munca lui pe care o îndrăgea, nu apuca să observe cum locul zorilor îl luau serile şi cum, prevestind sfârşitul verii, îşi încetaseră cântul mai întâi privighetoarea, apoi pitpalacul, iar un pic mai târziu cristeiul… Timpul zburase pe neobservate, deci viaţa lui fusese bună şi uşoară… A început să-şi aducă aminte cu voce tare cât de neplăcut îi fusese când, la sfârşitul lui aprilie, el, om fără avere şi nedeprins cu călătoriile şi cu oamenii, venise acolo, în județul N., unde se aştepta la plictiseală, la singurătate şi la indiferenţă faţă de statistica lui, care ocupa acum, după el, cel mai important loc între toate ştiinţele. Sosind într-o dimineaţă de aprilie în micuţa capitală a județului N., trăsese la hanul staroverului Reabuhin, unde, contra două grivne pe zi, i se dăduse o odaie luminoasă şi curată, cu condiţia să fumeze afară. După ce se odihnise şi se informase cine era preşedintele consiliului zemstvei, plecase fără zăbavă, pe jos, la Gavriil Petrovici. Avusese de mers patru verste de lunci luxuriante şi crânguri tinere. Pe sub nori, umplând văzduhul cu sunete de argint, vibrau ciocârlii, iar deasupra păşunilor înverzite, dând din aripi greu şi demn, treceau ciori.
— Doamne, se mirase atunci Ognev, aici chiar s-o respira tot timpul aşa un aer, ori mireasma asta e doar azi, de dragul venirii mele?
Aşteptându-se la o primire rece, de circumstanţă, intrase la Kuzneţovi cu timiditate, uitându-se pe sub ochi şi făcându-şi jenat de lucru cu bărbuţa. La început, bătrânul îşi încreţise fruntea, nepricepând ce nevoie aveau acest tânăr şi statistica lui de consiliul zemstvei, dar când el îi spusese pe larg ce e acela un material statistic şi unde trebuie adunat, Gavriil Petrovici se însufleţise, începuse să surâdă şi, cu o curiozitate copilărească, începuse să se uite prin caietele lui… În aceeaşi seară, Ivan Alekseici şedea la cină la Kuzneţovi şi, ameţit în scurt timp de băutura tare, uitându-se la chipurile calme şi la mişcările lipsite de grabă ale noilor sale cunoştinţe, simţea în tot trupul o lene dulce şi toropeala dinaintea somnului, când îţi vine să te întinzi şi să zâmbeşti. Iar noile cunoştinţe îl priveau cu blândeţe și-l întrebau dacă mama şi tatăl îi trăiesc, cât câştigă pe lună, dacă merge des la teatru…
Ognev şi-a amintit drumurile lui prin plăşi, picnicurile, mersul la pescuit, vizita făcută cu toată lumea la o mânăstire de maici, la stareţa Marfa, care dăruise fiecărui oaspete câte o punguliţă cusută cu mărgele, şi nesfârşitele şi aprinsele dispute curat ruseşti, la care certăreţii, împroşcând şi bătând cu pumnii în masă, fără să se mai înţeleagă, îşi taie vorba unul altuia şi nici nu-şi dau seama că se contrazic singuri cu fiecare frază, că schimbă nitam-nisam subiectul, iar după ce se ciorovăiesc două-trei ceasuri, râd:
— Dracu’ ştie de la ce ne-am luat! Am început bine şi-am terminat prost!
— Dar ţii minte cum ne-am dus călare, eu, dumneata şi doctorul, la Şestovo? a întrebat-o Ivan Alekseici pe Vera în timp ce se apropiau de pădure. Ne-a şi ieşit în cale atunci unul sărac cu duhul. I-am dat un pitac, şi el şi-a făcut cruce de trei ori şi l-a aruncat în secară. Doamne, atâtea impresii o să duc cu mine, că, dac-aş putea să le adun într-o masă compactă, ar ieşi un lingou de aur de toată frumuseţea! Nu pricep de ce atâţia oameni deştepţi şi sensibili stau grămadă prin capitale în loc să vină aici. Să fie pe Nevski şi în casele mari şi umede mai mult spaţiu şi adevăr decât aici? Mie, zău dacă nu, camerele mobilate ca a mea, pline toate cu artişti, cu savanţi şi cu jurnalişti, mi s-au părut întotdeauna o prejudecată.
La douăzeci de paşi de pădure, peste drum trecea un podeţ îngust cu nişte stâlpişori la capete, unde Kuzneţovii şi oaspeţii lor făceau întotdeauna un mic popas când se plimbau seara. De aici, doritorii puteau să stârnească ecoul pădurii şi se vedea cum drumul se pierde într-o cărare întunecoasă.
— Ei, uite şi podeţul! a spus Ognev. Aici trebuie să faci cale-ntoarsă…
Vera s-a oprit şi şi-a tras sufletul.
— Hai să stăm un pic! a spus ea aşezându-se pe un stâlpişor. Aşa e obiceiul înainte de plecare, când ne luăm rămas-bun, să stăm jos.
Ognev s-a aşezat lângă ea pe cărţile lui legate şi a continuat să vorbească. Ea respira greu din pricina mersului şi nu se uita la Ivan Alekseici, ci undeva într-o parte, aşa că el nu-i vedea faţa.
— Şi să zicem că, dintr-odată, peste vreo zece ani, ne întâlnim, a spus el. Cum o să fim atunci? Dumneata ai să fii deja o mamă respectată, cu familie, iar eu, autorul vreunei onorabile culegeri statistice de care n-are nevoie nimeni, groasă cât patruzeci de mii de culegeri. O să ne întâlnim şi o să ne-amintim de odinioară… Acum simţim prezentul, suntem plini de el şi ne emoţionează, dar atunci, când o să ne întâlnim, n-o să ne mai amintim nici în ce zi, nici în ce lună, nici măcar în ce an ne-am văzut ultima oară pe podeţul ăsta. Dumneata, poate, ai să te schimbi… Ascultă, ai să te schimbi?
Puteţi cumpăra cartea de la:
Anton Pavlovici Cehov (17/29 ianuarie 1860 –15 iulie 1904) s-a născut la Taganrog, pe malul Mării Azov, în familia numeroasă a unui comerciant și a unei mame casnice, cu dar de povestitoare. Publică schițe umoristice de la 16 ani, pentru a se întreține în gimnaziul din oraș. Din 1879, când devine student la Medicină la Moscova, scrie frenetic, pentru a-și ajuta financiar familia, continuând să publice, în diferite reviste, schițe și scene umoristice, adesea sub pseudonim. Din 1884 va lucra toată viața ca medic, fără să câștige prea mult și tratându-i gratis pe săraci. El însuși începe să dea primele semne de tuberculoză, pe care le ascunde de cei apropiați. În 1886–1887 se mută de la revista umoristică Oskolki – unde îi apăruseră peste 270 de schițe – la Novoe vremea, ziar de mare circulație, care-l plătește dublu. În 1887, culegerea sa de povestiri În amurg câștigă prestigiosul Premiu Pușkin. În același an, publică într-o revistă literară de prestigiu nuvela Stepa, inspirată de o călătorie în Ucraina, și scrie la comandă Ivanov, prima sa piesă jucată, care se bucură de succes. În 1890 călătorește până în insula Sahalin, unde, timp de trei luni, intervievează mii de deținuți din colonia penală și localnici pentru recensământ, rezultatul fiind volumul etnografic și sociologic Insula Sahalin (1893–1894), care pledează pentru un tratament uman al deținuților. În 1892 cumpără o casă la țară, la Melihovo, nu departe de Moscova, unde se instalează cu familia și se ocupă, pe lângă scris și medicină, cu horticultura. Aici scrie, între altele, Pescărușul (1895) și Unchiul Vania (1896), dar și o serie întreagă de povestiri valoroase: Salonul numărul 6, Zvăpăiata, Ordinul Anna, Călugărul negru etc. În 1898, cu ocazia montării Pescărușului la Teatrul de Artă din Moscova în regia lui Konstantin Stanislavski, o cunoaște pe actrița Olga Knipper, cea care avea să-i devină, în 1901, soție. Agravarea tuberculozei îl silește să se instaleze la Ialta. Din 1899 datează povestirea Doamna cu cățelul, și tot aici sunt concepute piesele Trei surori (1900) și Livada de vișini (1903). Între 1899 și 1901, editorul A.F. Marks îi publică o serie de Opere în zece volume, îngrijite de Cehov însuși. Boala îl silește să plece în iunie 1904 la Badenweiler, în Germania, unde moare într-un sanatoriu pe 15 iulie, rămășițele pământești fiindu-i aduse la Moscova. Volumul Dragostea. 12 povestiri (Humanitas Fiction, 2023) conține o selecție tematică reprezentativă, acoperind aproape întreaga perioadă creatoare a lui Cehov.
scrie un comentariu