„Un roman într-o gară mică” a apărut în colecţia „Ego. Proză” a editurii Polirom şi reprezintă al doilea volum de proză semnat de Kocsis Francisko, poet, prozator şi traducător. Cartea va fi lansată în cadrul Bookfest Târgu Mureş, pe 22 septembrie, la ora 17, iar alături de autor va vorbi Călin Crăciun.
Un pilot zboară opt sute de kilometri, pe timp de noapte, riscîndu-şi viaţa, pentru a-l „răpi“ pe fratele său din România ajunsă în mîinile comuniştilor. Mama lor, fostă baroneasă, imobilizată în scaunul cu rotile în urma unui accident, rămîne să-şi sfîrşească zilele în singurătate după plecarea celor doi fii ai săi după ce averea îi este confiscată. Galaga, fostul paznic de noapte al satului, nu-şi poate şterge din minte o întîmplare de demult, cînd un dulău uriaş, ca o nălucă albă, l-a atacat şi i-a sfîşiat pulpa. A reuşit să se salveze după ce l-a rănit la gură cu cosorul, dar are mereu în faţa ochilor chipul lui Ilie, care după noaptea aceea a apărut cu obrazul tăiat parcă de cosor. După ce cade pe peronul gării din Viena, Peter Halmer pare să-şi fi pierdut memoria. Ajuns la spital, îi trezeşte interesul lui Freud, pentru că, deşi nu ştie cum îl cheamă şi de unde vine, vorbeşte perfect mai multe limbi. Peter dispare însă după ce bea cu doi bărbaţi care susţin că îi sînt fraţi, lăsîndu-i medicului său o scrisoare care îl va zgudui. Rurale, urbane sau supranaturale, aceste povestiri, alături de altele, formează un mozaic ce readuce la viaţă personaje şi întîmplări din alte vremuri şi din alte lumi.
FRAGMENT
O adiere călduţă se juca cu praful fin gri‑negricios‑cărbunos din faţa gării, de parcă o mână nevăzută ar fi răsucit pe deget bucle lungi şi le‑ar fi dat drumul să se desfăşoare în vârtejuri line; erau acele răbufniri ca nişte răsuflări de copil, semn al persistenţei căldurii, semn că timpul nu se va schimba curând, cel puţin nu în asfinţitul şi noaptea care urmează.
Pe acoperişul umbrit al clădirii de dincolo de linii, al reviziei, dacă dăm crezare unei inscripţii vechi pe care abia se mai disting literele, zeci de porumbei picotesc pe ţiglele calde. Mai jos, la distanţă de o garnitură de marfă (măsură de ocazie, pentru că tocmai se află o garnitură trasă pe linia de aşteptare), se află silozul de cereale şi moara, dar cred că sunt deja câţiva ani de când nu se mai folosesc; s‑au rărit şi stolurile imense de porumbei, s‑au mutat în oraş, mai cu seamă în Piaţa Bulgarilor, unde li se aruncă pâine uscată şi grăunţe de două sau trei ori pe zi de către doamne în vârstă pentru care ocupaţia aceasta ţine loc de plimbare cu nepoţii. S‑au pripăşit aici, probabil, pentru că nu vine nimeni cu câini, sunt prea mulţi copii, e şi foarte aproape de centru şi mereu trec pe‑aici şi jandarmii într‑un fel de rond care seamănă mai mult cu pasul de voie din armată.
Exceptând linia principală, cât de cât întreţinută, cu traverse solide de beton şi şine lucioase, dovadă că mai trece câte un tren pe ele, celelalte linii abia se mai zăresc dintre buruieni şi bălării de toate felurile; în multe locuri au prins rădăcini şi plopii pufoşi de Canada şi corcoduşii obraznici, pentru că nu‑i cine să smulgă vegetaţia în stare să se adapteze şi la solul îmbibat cu cenuşă de cărbuni, uleiuri şi motorină, ieşind de sub piatra concasată ca o armată din camuflaj.
Suntem la vremea coacerii fragilor. La câţiva paşi de clădirea reviziei, în faţa intrării în muzeul locomotivelor cu aburi, vrăbiile gureşe împart frăgarul cu cele câteva mierle care s‑au dedat la dulce. Toate acestea se văd de pe banca din faţa gării, dar dacă întorci privirea spre dreapta, mai poţi vedea şi cum se strâng toate liniile triajului într‑o singură ieşire din gară. Iar în spatele clădirii se află oraşul – toropit, blazat, morocănos, ipohondru; ca un văduv fără rost.
Nicăieri nimeni, nici o mişcare, de parcă ar fi un loc părăsit de oameni. Dar nu e, e doar o prelungă agonie intrată în normalitate.
Un bărbat stă în gară şi aşteaptă, e singurul călător, deşi nu lasă deloc impresia asta, ci mai curând a unuia care n‑are ce face, pierde vremea sau aşteaptă pe cineva care nu‑i sigur că va sosi acum sau va sosi vreodată. E încă destul de tânăr, deşi e o tinereţe care poate arăta şi şaizeci de ani, dar el nu are mai mult de patruzeci, poate nici atât, însă ceva în urmă l‑a îmbătrânit în felul de a fi, mai repede în interior decât pe dinafară. De aceea se simte la el o nepotrivire pe care nu ştii de unde s‑o iei, cum s‑o explici, deşi nici n‑ar trebui, dar năravul acesta de a le şti pe toate se bagă şi aici, unde singura noastră preocupare ar trebui să fie simpla relatare.
Aşadar, să revenim. Deşi îl cunosc foarte bine pe omul acesta şi nimic nu m‑ar putea împiedica să dezvălui ce se află în spatele acestui portret de câteva tuşe – mai degrabă un desen în cărbune –, nu voi trăda decât elementele necesare din care vom înţelege că are temeiurile sale de melancolie. Dar nu‑i necesar, ca să descriem acest moment al vieţii sale, să răscolim amănuntele destinului său, căci oricum vor ieşi la iveală cele de care avem nevoie pentru a întregi cadrul în care îl surprindem şi chiar şi rostul pentru care nu l‑am lăsat în uitarea ce ameninţă să înghită tot oraşul lui; şi rostul e că sunt singurul care crede că nu fabulează.
Acest bărbat stă pe banca verde din faţa gării şi contemplă imaginile pe care le‑am descris mai înainte, dar are senzaţia că priveşte un tablou pictat de vreun realist italian, pentru că nu sesizează nici o mişcare. Realitatea i se pare o redare, o zugrăvire din altă parte şi dintr‑un timp văzut de alţi ochi. Senzaţia aceasta mincinoasă durează uneori minute în şir – şi atunci chiar că are o altă realitate în faţă. N‑o spune, dar e cea de demult, în care ea a plecat cu un tren. E trenul care vine şi pleacă fără să fie anunţat ori văzut de cineva, trenul nevăzut de după‑amiază. În timpul acela neînţeles se întoarce el, deşi pare că rămâne de faţă. Dacă ar fi să‑i dau crezare (şi cu ce argumente i‑aş putea spune că se înşală?), nu el se duce, ci timpul vine încoace. Nu ştie niciodată când, de aceea stă în această apatică aşteptare.
scrie un comentariu